Prima audiţie absolută a celui dintâi opus enescian, care a însemnat totodată și prima apariţie publică a tânărului George Enescu în calitate de compozitor, a avut loc la Paris, la 6 februarie 1898 (cu orchestra „Colonne”, dirijor Edouard Colonne). Evenimentul a fost relatat în foarte multe publicații ale vremii, relatările concertului fiind păstrate în arhiva Muzeului Naţional G. Enescu – 44 de cronici şi 19 anunţuri.
Poema Română a fost dedicată de G. Enescu reginei Elisabeta a României: „Omagiu respectuos M.S.Regina României” sună textul dedicaţiei notată de autor pe frontispiciul lucrării.
Dacă Suita Română se deschide cu imnul „Deşteaptă-te, Române!”, Poema Română se încheie cu imnul Regatului României.
” …un flăcău de şaisprezece ani, pentru care a scrie muzică este floare la ureche”
Prin Poema Română, Enescu intră în galeria marilor compozitori, el fiind apreciat de critici ca un maestru în compoziţie.
„Este într-adevăr uimitor de observat ştiinţa orchestrală remarcabilă pe care o stăpâneşte acest tânăr, care are doar 16 ani. Este o lucrare care ar fi putut fi semnată de un maestru […]. El a făurit o creaţie personală, ceea ce este o mare raritate a epocii noastre.”(Nouvelle Revue Parisienne, Paris, februarie1898).
Parisien: „Poema Română este compusă de un flăcău de şaisprezece ani, pentru care a scrie muzică este floare la ureche.”(Paris, 8.02.1898)
“Din prima lovitură, acest tânăr a făurit o creaţie de maestru şi a fost călduros sărbătorit.” (A. Boisard, în LeMonde Illustré, Paris, februarie1898)
” … un fel de parfum al sufletului ţării sale”
Părerile cronicarilor au fost favorabile la adresa lucrării, fiind analizat stilul original al compozitorului, prospețimea și spontaneitatea sa, totodată fiind apreciată în mod deosebit precocitatea creatoare a junelui Enescu.
O parte a cronicarilor observă, fiecare în felul său, sursele de inspiraţie folclorică: „în diferite teme şi în orchestraţia foarte abilă a lucrării sale, autorul a făcut să treacă un fel de parfum al sufletului ţării sale” – apare în Le Courrier National, Paris; iar în L’Enclos, Paris – „el a ştiut, printr-un procedeu obişnuit, propriu compozitorilor ruşi în mod special, să utilizeze, cu cea mai mare bucurie, temele populare din ţara sa.”(L’Enclos, Paris, februarie1898)
Prea tânăr să dovedească talentul unui compozitor matur…
În arhiva care adună presa vremii, este înregsitrată și o singură cronică defavorabilă, în ziarul german Frankfurter Zeitung, care face referire la folosirea cu oarecare exagerare a anumitor „efecte teatrale” de către Enescu: „În al său Poème Roumain, doar prea abil făcut şi exagerat de gălăgios, nu a lipsit, pe lângă toate celelalte sofisticări instrumentale, corul a bocca chiusa din spatele scenei”. Practic, accesul la anumite tonuri stridente ale unui compozitor „atât de tânăr şi deja atât de corupt” trimite direct la vârsta autorului care îndrăznește să folosească un limbaj componistic rezervat (?!) compozitorilor a căror maturitate devine argument permisibil pentru astfel de încercări inovative.
Vârsta „fragedă” a cutezătorului Enescu este invocată şi alte materiale de presă, dar la modul admirativ – prin exprimări de tipul „băiatul-minune”, „tânărul compozitor” – în unele articole apare „17 ani”, în altele, „16 ani” (adevărul fiind, de fapt, la mijloc – 16 ani şi jumătate)
Relatările anumitor posturi de presă au descris și picanteria unui incident apărut atunci când tânărul Enescu era aplaudat la scenă deschisă iar pe scenă se infiltrase un fum dens, care ajunsese și în sală, alarmând spectatorii; incident care s-a dovedita fi o alarmă falsă. În același registru de apariții în presă, la categoria mondenă, este observată și prezenţa la concert a prinţesei Elena Bibescu, protectoarea muzicianului în anii rezidenţei sale la Paris, cea care a organizat și recepţia oferită pentru sărbătorirea succesului care a însoțit debutul la Paris al tănărului Enescu.
