“Pictorul florilor” s-a născut, la 1 februarie 1868, la Ștefănești, într-o familie înstărită şi cu o moştenire care i-a permis să-şi urmeze vocația. De copil, a arătat un viu interes pentru pictură şi a dovedit un deosebit talent în a reda, pe pânză, peisaje şi flori. Împotriva dorinţei mamei lui, care îl vedea în haine militare, Luchian ajunge, în 1885, elev la Şcoala Naţională de Arte Frumoase. Potrivit mărturiilor istoricilor, Luchian s-a prezentat la examenul pentru Școala militară, la care visa mama lui, însă nu a scris nimic, pentru a nu fi admis. S-a înscris singur la Şcoala de Arte Frumoase şi la Conservator.
Tinerețea, spumoasă precum șampania
În anul 1889, Luchian a absolvit cursurile Şcolii de Arte Frumoase și a fost premiat cu medalia de bronz, pentru lucrările sale reprezentând un cap de expresie şi un studiu dupa natură. În toamna aceluiaşi an, el pleacă la München, unde a urmat cursurile Academiei de Arte Frumoase. Instruirea a continuat, la Paris, unde s-a înscris la Academia Julian. În capitala Franței, vizitând marile muzee şi analizând lucrările marilor pictori universali, Luchian a învăţat mai mult decât pe băncile şcoli. Conform propriei mărturisiri, „Nu m-am împăcat niciodată cu şcoala… Am învăţat mai mult de la Grigorescu şi prin muzeele şi expoziţiile din străinătate”.
Fără griji financiare, junele Ştefan Luchian studiază (1889) la München, la Academia de Arte Frumoase. Sociabil, monden, exuberant, el a practicat și sport de performanţă câștigând prima cursa de velocipede Giurgiu-Bucureşti; și era nelipsit de la celebrele “bătăi cu flori” de la Şosea ori de la cafeneaua Fialkovsky, loc celebru în care se întâlneau artiştii vremii.
Sărăcia unui geniu, laitmotiv în istoria artelor
Vremurile bune, însă, încep să fie amenințate atunci când Luchian vede că averea sa se împuţinează, în timp ce el nu vindea suficiente tablouri cât să-și asigure traiul obișnuit. Așa cum istoria artei probează nenumărate exemple, și Luchian era genial dar avangardist, ceea ce îl face puţin înţeles, așadar puțin… comercial. Rămas fără părinţi şi cu o moștenire care număra ultimii bănuți, tănărul artist nu mai avea fonduri să se susțină singur.
Fără să facă bani din vânzarea tablourilor, Luchian a început să picteze biserici, alături de alţi pictori. Printre lăcaşurile de cult pictate de marele artist se numără Biserica Brezoianu din Bucureşti şi Catedrala ”Sfântul Alexandru” din Alexandria.
Când împlinise 31 de ani, Ştefan Luchian era sărac și proaspăt îndrăgostit. Tânăra era Cecilia Vasilescu, fata primarului din Alexandria. Se iubeau și plănuiau să se căsătorească, însă fulgerul nenorocirii a căzut pe neașteptate. Au apărut primele semne ale bolii, o moştenire genetică care i-a distrus viaţa pictorului. Era anul 1898, acelaşi an în care Luchian o întâlnise pe Cecilia, când el a fost ţintuit, pentru prima data, la pat, având o erupţie masivă de abcese purulente în gât şi reprize succesive de febră mare. Starea sa de sănătate se ameliora pentru scurt timp, apoi semnalele bolii reapăreau, ceea ce i-a făcut pe părinţii Ceciliei să îi refuze mâna fetei lor. A urmat apoi declanșarea bolii propriu-zise și diagnosticul crunt de scleroză multiplă.
În 1902 este internat în Spitalul Pantelimon din cauza durerilor cumplite, boala îi paralizase picioarele de la şolduri în jos şi îl țintuiește într-un scaun.
Chinul fizic al pictorului era sporit de marea durerea interioară venită din faptul că nu mai putea ieşi în natură, locul în care își găsea inspiraţia și modelele pentru lucrările sale. Boala, care avansa accelerat, nu l-a oprit din a picta, el continuând să pună pe pânză, în special flori. Le cerea prietenilor care îl vizitau să vină cu flori pe care le aşeza cu tact în glastră şi le reda, în maniera sa, pe pânză.
Unul dintre cele mai cunoscute tablouri ale sale, ”Anemonele”, este pictat în 1905, când boala îl marcase serios. Deși era chinuit de mari dureri, Luchian s-a mobilizat cu înverșunare, dedicație și pasiune totală, părând să pună în pânzele sale tot ce era atins de geniu în talentul său. Poate de aceea, specialiştii apreciază că cele mai bune lucrări ale pictorului datează din perioada bolii.
Cu pensula strâns legată de mână
În ultima fază a bolii, totodată şi ultimii ani din viaţă, Ștefan Luchian a trăit în chinuri cumplite. Paralizat, el nu renunțase și îşi dorea cu disperare să mai poată picta. Când boala i-a afectat degetele, pictorul le-a cerut apropiaților să îi lege pensula de încheietura mâinii. În tablourile sale, păstrase ca model doar florile. Boala îi cauza suferințe pe care prefera să și le înăbușe cât putea de discret, iar după o criză în care se contorsiona sfâșiat de dureri atroce, întorcându-se cu fața către perete, revenea spunându-i resemnat musafirului său „Gata, a trecut” și apoi relua discuțiile despre artă sau continua procesul de creație al lucrărilor începute, la care nimic nu îl putea face să renunțe.
Nicolae Tonitza, care l-a vizitat pe Luchian în această perioadă cruntă a vieţii lui Luchian, mărturisea:
„I-am legat pensula de antebraţul mâinii drepte şi mâna lui începe să se zbată nervos şi stângaci pe suprafaţa pânzei şi faţa lui se crispa ca de durerile unei faceri, înfricoşător. Rezonanţele nebănuit de adânci ale unui suflet încă viu m-au impresionat până la laşitate. Am fugit din faţa acelei schingiuiri voite şi într-o cameră alăturată, în urma perdelelor groase, am plâns, plânsul sec al neputinţei mele detestabile”.
Arestat la domiciliu, sub acuzaţia de plagiat
În ultima periodă a viaţii sale, pe lângă durerile provocate de boală, Luchian a trebuit să se lupte și cu mizeria unei acuzaţii de plagiat. Procesul a fost intentat, în 1915, de Take Ionescu, iar acuzaţia avea ca obiect tablourile pictate de Luchian împreună cu colaboratori de-ai săi, în ultimii ani ai vieţii, când capacitățile sale fizice solicitau sprijin. Ca urmare a acestor acuzaţii, Ștefan Luchian a fost pus sub arest la domiciliu. Poetul Tudor Arghezi, unul dintre apropiaţii şi susţinătorii artistului, spunea despre Take Ionescu şi proces:
„Între comparatori era un puternic om politic, pe cât de inteligent, pe atât de crud în funestul lui egoism, şi de aprig în lăcomia lui, generoasă cu lăutarii. El a născocit fabula plagiatului admis de autor şi în colaborare, şi a depus la Parchet o plângere de excrocherie împotriva pictorului Ștefan Luchian. Ceva mai monstruos – s-a găsit un procuror, un tânăr procuror, care s-a transportat la locuinţa artistului, ca să-l aresteze, şi care găsindu-l pus în fiare de Dumnezeu, s-a mărginit să-l declare arestat în pat… Fără această intervenţie şi ofensă a Justiţiei în ultimele zile de viaţă ale artistului, Luchian putea să mai trăiască un timp”.
Finalul procesului a venit odată cu finalul vieții marelui pictor.
O vizită: George Enescu și vioara sa
Când boala îi ruinase trupul, înainte de a se stinge, într-o noapte, Luchian a primit vizita lui George Enescu, care venise pentru a-i cânta la vioara, spre a-i mai alina din marile suferințe. Era omagiul unui mare artist, prin care onora alt mare artist.
Foto: Pictorul în trei etape ale vieții, în anii 1900, 1905 și 1910 (Sursa: Wikipedia)
