Pe data de 16 mai 1812, s-a semnat tratatul, care arăta că, „hotarul dintre cele două state să fie râul Prut, de la intrarea acestuia în Ţara Moldovei şi până la locul unde se întâlneşte cu fluviul Dunărea, iar de acolo să urmeze partea stângă a fluviului Dunărea, până la Gura Chiliei şi până la mare…”.
Se împlinesc 211 ani, astăzi – 16 mai 2023 – de când s-a semnat Pacea de la București din 1812.
A fost un tratat de pace semnat pe 16/28 mai 1812, între Imperiul Rus și Imperiul Otoman, la încheierea războiului ruso-turc derulat între anii 1806–1812. Prin conținutul acestui tratat, Principatul Moldovei a fost redimensionat la un perimetru geografic în care se regăsea cea mai mare parte a Moldovei Occidentale, iar partea orientală, atribuită Imperiului Rus, a fost transformată într-o provincie – numită atunci Basarabia – revenită Imperiului țarist (cronologic krai în 1812, oblast în 1828 apoi gubernie în 1871).
Cum a ajuns Basarabia pe harta Imperiului Rus
În anul 1806, la cerințele venite din partea generalului Sebastiani (ambasadorul Franţei la Constantinopol), sultanul Selim al II-lea îl mazilește pe Constantin Ipsilanti, domnul Ţării Româneşti, acuzat că servea interesele Rusiei, înlocuindu-l cu Alexandru Şuţu. Tot în anul 1806 este înlocuit şi Alexandru Moruzzi, domnul Moldovei, în locul său fiind instalat Scarlat Calimah. La aceste manevre, Rusia condamnă gestul şi declară război Imperiului ottoman, chiar dacă au existat eforturi din partea Porții pentru evitarea conflictul. Astfel, Țarul Alexandru I a ordonat generalului Michelson să atace Moldova. În data de 19 noiembrie 1806, ruşii ocupă, pe rând, Hotinul, Benderul, Akermanul, Chilia, apoi Ismail şi Reni, iar după aceea au pus stăpânire pe întreg teritoriul Moldovei şi al Ţării Româneşti. Chiar dacă otomanii au făcut eforturi să-şi recupereze pierderile, pe parcursul anului 1807, ei nu au reușit, fiind învinşi în bătăliile de la Obileşti (14 iunie) şi Malainiţa (19 iunie). Așa că, în data de 24 august 1807, operaţiunile militare erau finalizate şi a fost semnat armistiţiul de la Slobozia, ale cărui clauze nu au fost respectate, astfel că pacea provizorie s-a destrămat, ostilităţile fiind reîncepute cu anul 1809.
În luna noiembrie a anului 1811, o delegaţie rusă şi una otomană s-au întâlnit la Giurgiu pentru negocieri. Ruşii ceruseră iniţial să le revină teritoriul până la Prut, însă în timpul negocierilor și-au majorat pretențiile, solicitând graniţa pe Dunăre, mai exact stăpânirea peste cele două ţări române. Solicitarea lor avea şi sprijinul venit din faptul că Napoleon fusese de acord cu acest lucru.
Informat de cerințele rușilor, marele vizir Laz-Ahmed Paşa s-a exprimat răspicat „Vă dau Prutul; nimic mai mult; Prutul ori războiul. Am jertfit grozav de mult până acum. Ismailul singur vă plăteşte războiul şi mai aveţi încă patru cetăţi – adică Chilia, Akkerman, Bender şi Hotin – şi o strălucită provincie, Bugeacul împreună cu ţinuturile Gregeni, Codru, Lăpuşna, Orheiu, Soroca şi părţile transprutene din ţinuturile Iaşi şi Cârligătura”. Mai exact, otomanii cedau către ruși teritoriul dintre Prut şi Nistru.
A existat o rundă de negocieri ținute și la Bucureşti. Între timp, Ţarul ar fi făcut compromisul să accepte varianta de a rămâne „cu Prutul”, numai că sultanul Mahmud al II-lea își repoziționase pretențiile și acum dorea să păstreze gurile Dunării, cu cetăţile Ismail şi Chilia, puncte strategice importante pentru Imperiu. Văzând că nu-i pot face pe otomani să cedeze, ţariştii au reluat ostilităţile și au reușit să-l facă pe sultan să accepte renunțarea la Basarabia, în totalitate. Pe data de 16 mai 1812, s-a semnat tratatul, care arăta că, „hotarul dintre cele două state să fie râul Prut, de la intrarea acestuia în Ţara Moldovei şi până la locul unde se întâlneşte cu fluviul Dunărea, iar de acolo să urmeze partea stângă a fluviului Dunărea, până la Gura Chiliei şi până la mare…”.
În felul acesta, Imperiul ţarist intra în posesia unui teritoriu de 43.630 km, cuprinzând cinci cetăţi, 17 târguri, 685 sate şi o populaţie care număra 482.630 de suflete.
„Basarabia este o ţară frumoasă, ea ne aduce mari foloase, dar trebuie să o lăsăm să se odihnească o vreme…
Inițial, ţariştii au fost reţinuți în acțiuni, după cum reiese dintr-un raport al amiralului Ciceagov, comandantul trupelor ruseşti din principate:”Basarabia este o ţară frumoasă, ea ne aduce mari foloase, dar trebuie să o lăsăm să se odihnească o vreme… Am încercat să dau locuitorilor acestui ţinut câteva privilegii mai mult decât vecinilor… Ei sunt scutiţi de dări vreme de trei ani, în loc de doi, după cum glăsuieşte tratatul de pace pentru Moldova; sunt scutiţi de recrutare, căci, de fapt, populaţiunea este rară şi o astfel de măsură, în loc să mai aducă locuitori, i-ar face să fugă şi pe cei cari sunt. Mă silesc să fac să simtă blândeţea stăpânirii Majestăţii Voastre, care se întinde nu numai la cei cari au mai dinainte fericirea să se ţie de ea, dar şi la cei ale căror averi au căzut în puterea ei. Cred că această ţară va propăşi dacă Majestatea Voastră o va feri de mulţimea puterilor şi a autorităţilor. Aici nu trebuie nimic făcut, nimic întocmit, dacă nevoia locală nu cere şi dacă mijloacele locale nu îngăduie. Sinodul s-a amestecat cel dintâiu; a făcut tot ce priveşte stăpânirea lui; el porunceşte şi eu doar plătesc pe slujbaşi. Am făcut cunoştinţă cu exarhul Gavriil Bănulescu, pare că vrea să se mulţumească cu puţin, este umil şi politicos afară din cale; dacă nu-l vom încărca cu regulamente şi cu învoiri, poate că şi clerul acestei ţări va fi mulţumit. Trebuie să fie o stăpânire theopolitică şi nu sinodală, deaceia tot ce va face Majestatea Voastră ca să dea deoparte puterea Sinodului, va fi de folos şi va ajuta planul general”.
În contextul dat, conducerea administraţiei civile a noii provincii i-a fost încredinţată lui Scarlat Sturdza, un boier român refugiat în Rusia, care era sprijinit de un sfat obştesc, format majoritar din boieri pământeni.
Scarlat Sturdza a păstrat funcţie până în anul 1813, când locul său a fost luat de generalul Harting. În anul 1816, Harting a fost demis, locul său fiind luat de generalul Bahmetiev.
De la Aşezământ la Regulamentul lui Voronţov
În timpul guvernării lui Bahmetiev, a fost adoptat un act important pentru Basarabia – „Aşezământul obrazovaniei oblastei Basarabiei”, prin care i se acorda provinciei o destul de mare autonomie. La conducerea urma să vină un guvernator, alături de care se afla Înaltul Sfat (în care se găseau 11 membri, din care cinci numiţi şi șase aleşi). Cumva, era asigurată autonomia administrativă, conducătorii judeţelor urmând să fie aleşi dintre proprietarii de pământ care deţineau suprafeţe mari de pământ sau fiii acestora, dacă aveau peste de 22 de ani.
În „Aşezământul obrazovaniei oblastei Basarabiei” se mai stipula că „pricinile la Înaltul Sfat se vor lucra în limbile rusească şi moldovenească, după cum se va cuveni fiinţei pricinei, adecă – cele de punere la cale a haznalei, criminaliceşti şi de cercetări, ruseşte şi moldoveneşte, cu păzirea legiuirei Imperiului Rusiei şi cu ţinerea dreptăţilor şi obiceiurilor pământului la ceia ce se va atinge de apărarea drepturilor particularilor, iar pricinile giudecăţi poliţieneşti se vor lucra în singura limbă moldovenească şi judecăţile se vor face pe temeiul legiuirilor şi obiceiurilor Moldovei”.
Ţarul Alexandru I a venit personal la Chişinău (oraş ales drept capitală a Basarabiei, în anul 1818), pentru a promulga aşezământul dar, din păcate, acest regim nu a rezistat. În anul 1825, la moartea lui Alexandru I, tronul imperial a fost ocupat de Nicolae I, care a “căsăpit” autonomia Basarabiei. Astfel, în 1828, „aşezământul” a fost abrogate și a fost înlocuit cu aşa-zisul „regulament al lui Voronţov”, care desființa aproape toate libertăţile politice, economice şi administrative ale provinciei. Intrat în vigoare la 29 ianuarie 1829, Regulamentul prevedea că Basarabia va fi administrată de guvernatori şi funcţionari ruşi, în timp ce Sfatul Oblastiei (care înlocuise Înaltul Sfat) se mai reunea doar de două ori pe an pentru a da avize de ordin economic. Totodată, întrebuinţarea limbii române în actele publice devenise interzisă. Exista o excepție, acordată pentru şapte ani, prin care era permisă folosirea limbii române în justiţie, pentru persoanele care nu ştiau limba rusă.
În 1870, a fost introdus sistemul autonomiei comunale, judeţene şi provincial în Basarabia dar, la scurt timp (în 1871), a fost anulat statutul de provincie privilegiată și a devenit gubernie a Imperiului Rus. Statutul de gubernie însemna aplicarea legilor ruse, introducerea instituţiilor corespunzătoare, rusificarea accelerată a administraţiei etc.
Mașina de tocat a rusificării învăţământului
Procesul de rusificare s-a simțit teribil și în învăţământ. În anul 1867, limba română a fost interzisă în şcolile publice din Basarabia. Conform însemnărilor vremii „dacă voim ca Basarabia să se contopească deplin cu Rusia, atunci trebuie prin mijlocul şcolilor să ne grăbim a face ca măcar jumătate din ţăranii moldoveni să devină ruşi. Spre această ţintă tinde tocmai sistemul de învăţământ public, adoptat acum de ocârmuire”.
În timp ce limba română era desființată în școli, autorităţile au arătat disponibilitate pentru deschiderea şcolilor ruseşti sau ale minorităţilor. Astfel că numărul analfabeţilor din rândul românilor devenise foarte mare, urmare a măsurilor luate, precum cea prin care nu se mai tipăreau abecedare cu litere latine. În anul1905, un deputat rus (Novicov), printr-o interpelare făcută în Duma de la Sankt Petersburg, a cerut cărţi şi şcoli româneşti în Basarabia, dar solicitarea sa a fost respinsă pe motiv că locuitorii acestei provincii erau deja rusificaţi.
Edificator ar mai fi să spunem că, în Biblioteca obştească din Chişinău – care avea peste 20.000 de volume în limba românp – în anul 1899 nu se mai găsea nici măcar o lucrare în limba română.
Basarabia noastră
În sertarele istoriei este păstrat un episod interesant, petrecut în anul 1912, când guvernul ţarist se pregătea să celebreze 100 de ani de la anexarea Basarabiei și românii au boicotat serbările, au protestat organizat, avându-i în frunte pe Ion Pelivan şi pe arhimandritul Gurie. Desigur, aceștia nu au scăpat nepedepsiți, Pelivan a fost nevoit să-şi dea demisia din magistratură, iar arhimandritul Gurie a fost exilat. În același an, marele istoric Nicolae Iorga a publicat o lucrare intitulată „Basarabia noastră”.
(Sursă foto: Southeast Europe after the treaty, Bessarabia shown in light green foto – en.wikipedia.org)
