Prozatorul, dramaturgul, memorialistul și gazetarul, Ioan Slavici s-a născut la 18 ianuarie 1848, în comuna Șiria, comitatul Arad, localitate aflată la acea vreme în Ungaria. Viitorul scriitor, care va deveni un clasic la literaturii române, s-a născut într-o familie modestă, în care mama sa, Elena, provenea dintr-o familie de cărturari, iar tatăl, Savu, era meșter cojocar. Un luptător îndârjit pentru drepturile românilor din Transilvania, Slavici a fost închis de autoritățile maghiare. Ajuns în România, Slavici a ajuns din nou în închisoare, paradoxal, de data aceasta pentru „propagandă antiromânească”.
Ioan Slavici a urmat cursurile liceului maghiar din Arad (1859-1865), apoi s-a transferat la Liceul Piarist din Timișoara. Avea rezultate foarte bune la învățătură, însă, din cauza dificultăților financiare ale părinților, a fost nevoit să abandoneze școala, reușind să susțină examenul de bacalaureat abia în anul 1868, la Satu Mare, după care, în octombrie 1868, s-a înscris la Facultatea de Drept și Științe de Stat a Universității din Budapesta, dar a întrerupt studiile pentru că s-a îmbolnăvit. Un an mai târziu, a reluat studiile la Facultatea de Drept din Viena,unde l-a cunoscut pe poetul Mihai Eminescu, între cei doi formându-se o statornică legătură de prietenie.
Ioan Slavici a început să scrie îndemnat de Mihai Eminescu, care l-a recomandat revistei „Convorbiri literare”, în care a debutat ca scriitor, în martie 1871.
Slavici a venit în România în 1874, stabilindu-se mai întâi la Iași, apoi la București, unde a lucrat ca publicist, profesor și ziarist. Slavici fost redactor la ziarul „Timpul” (perioada 1877-1880), alături de Mihai Eminescu și de Ion Luca Caragiale.
Preocupat de soarta românilor ardeleni, în aprilie 1884, la Sibiu, Ioan Slavici a înființat ziarul „Tribuna”, primul cotidian românesc din Transilvania. În același timp a fost ales secretar al Partidului Național Român din Transilvania, funcție pe care a deținut-o până în mai 1887. Acțiunile sale în favoarea drepturilor românilor din Transilvania i-au adus lui Slavici acuzația de „agitație împotriva statului” și a urmat intentarea a cinci procese de presă, fiind condamnat să plătească mai multe amenzi, dar și la un an de închisoare, executat la Vaț (1888-1889).
S-a întors la București, în anul 1890, unde a primit cetățenia română, doi ani mai târziu. Păstrându-și ideile politico-sociale și morale din tinerețe, Ioan Slavici nu a avut nicio reținere în a-și manifesta convingerile filohabsburgice, în contextul declanșării Primului Război Mondial. În fapt, Slavici împărtășea opinia regelui Carol I, un susținător al alianței cu Puterile Centrale. Nu a ezitat să-și editeze opiniile, consecvent, argumentat și repetat, în ziarul „Ziua”, publicație pe care a condus-o în perioada iulie 1914 și august 1915.
După momentul intrării României în război împotriva Austro-Ungariei, în 1916, Slavici a fost arestat și întemnițat, fiind acuzat de propagandă antiromâneasă. Scriitorul a fost arestat și închis la Domnești (Ialomița), pentru câteva luni de detenție forțată, perioadă în care i-au fost confiscate manuscrise importante, printre care și un roman, apoi a fost pus în libertate, probele acuzatoare neavând fundament pentru o condamnare făcută în litera legii.
În timpul ocupației germane. a avut apariții editoriale în „Gazeta Bucureștilor”, publicație catalogată cu orientare pro-germană. La începutul anului 1919, după încheierea păcii, a fost arestat din nou, judecat și condamnat la șapte ani de închisoare. Istoria consemnează cum, în timpul procesului în care procurorii îl învinuiau de trădare și aservire față de germani, Ioan Slavici, aflat în fața unui tir de acuzații nedrepte și a unor insinuări abjecte, a impresionat audiența printr-o atitudinea demnă, neclintită, fără să accepte niciun compromise care i-ar fi ușurat situația.
„Dacă m-am vândut acum, atunci eu, care toată viața mea, timp de cincizeci de ani încoace, am spus aceleași lucruri, pe care le spun acum, mereu m-am vândut. Cum se poate să fiu cu toate acestea, om sărac, după ce m-am vândut și azi și ieri și alaltăieri”, a spus Slavici în apărarea sa.
Ziarul „Universul”, din 14 februarie 1919, își informa cititorii despre depunerea de către Parchetul Curții Marțiale, la Văcărești, a unora dintre colaboratorii Gazetei Bucureștilor, sub acuzația de „atentat la siguranța statului și concurs dat inamicului”. Printre ei: I. Slavici, T. Arghezi, D. Karnabatt, I. Grosman, Dem. Theodorescu ș.a.
Sentința a fost considerată nedreaptă de opinia publică, fapt ce a condus la reacții publice vehemente. Astfel, o campanie de presă fără precedent și presiunea publică pusă pe autorități au condus în cele din urmă la eliberarea sa, după mai puțin de un an de detenție. Ioan Slavici a fost eliberat, la sfârșitul anului, din închisoarea Văcărești.
Ioan Slavici a fost închis de mai multe ori, atât în România, ca presupus spion austro-ungar, cât și de Austro-Ungaria ca presupus naționalist român.
Când vorbea despre copilăria sa, Slavici spunea: „Avusem o copilărie, care acum, la vârsta la care mi-a fost dat să ajung, după dezamăgirile, prin care am trecut, și-n împrejurările în care-mi petrec viața, mi se pare înspăimântător de fericită.”
Cu năduf, el spunea: ”Scriitorimii nu-i pasă, lumii nu-i pasă. Şi-atunci, cu ce vreţi să începem curăţenia în societatea românească de azi?”
Ioan Slavici a murit la 17 august 1925, la Crucea de Jos, orașul Panciu, județul Vrancea. El a fost înmormântat, potrivit dorinței sale lăsate prin testament, la schitul Brazi, ulterior fiind reînhumat în cimitirul din orașul Panciu.
