Ferdinand I – Regele cu sânge de german din spatele Marii Uniri: ”Cât timp va rămâne un soldat și un drapel român, eu voi rămâne alături de el, oricare ar trebui să-mi fie soarta”
Regele Ferdinand I a rămas în arhivele vremii și în memoria publică drept una dintre cele mai strălucite personalităţi din istoria modernă a României. De origine germană, al doilea rege al României a primit supranumele de „cel loial” şi „Întregitorul”.
Regele Ferdinand (născut 1865, Sigmaringen – decedat 1927, Sinaia) a fost al doilea rege al României, care a domnit, între anii 1914 şi 1927, destinul său de conducător fiind marcat de două momente importante din istoria ţării, anume Primul Război Mondial şi Marea Unire din anul 1918.
Ferdinand I este un personaj atent descris în cărțile de istorie, dar există și câteva lucruri mai puţin ştiute despre Regele pe care istoricii l-au catalogat ca fiind o personalitate strălucită a României, un reper de moralitate și devotament.
Germania, țara în care s-a născut şi a copilărit
Ferdinand I de Hohenzollern-Sigmaringen s-a născut în 24 august 1865, la Sigmaringen (sudul Germaniei), locul în care s-a născut şi primul rege al României, Carol I; unchiul său Ferdinand fiind fiul principelui Leopold, pretendent la Tronul Spaniei, şi al Infantei Antonia a Portugaliei, Principesă de Bragança şi de Saxa-Coburg-Gotha. Micul Ferdinand a copilărit la Dusseldorf şi a intrat în serviciul militar ca sublocotenent în Regimentul I de Garda Imperială de la Postdam, lângă Berlin. Și-a făcut studiile la Universitatea din Tubingen şi cea din Leipzig, iar prima vizită în România a făcut-o când avea vârsta de 15 ani. Abia după ce au trecut patru ani de la prima vizită, el a primit titlul de Principe de Coroană al României, iar Palatul Cotroceni i-a devenit reşedinţă.
Maria, viitoarea Regină
Principele Ferdinand s-a căsătorit, în ziua de 29 decembrie 1892/10 ianuarie 1893, la castelul Sigmaringen, cu Maria Alexandra Victoria (1875-1938), fiica lui Alfred I, duce de Edinburgh şi de Saxa-Coburg-Gotha (al doilea fiu al reginei Victoria) şi a Mariei Aleksandra, mare ducesă a Rusiei (unica fiică a ţarului Aleksandru al II-lea al Rusiei). Perechea moştenitoare a tronului României a sosit la Bucureşti, la 23 ianuarie 1893.
Datoria faţă de poporul român
Timp de 26 de ani, până la moartea regelui Carol I, Ferdinand a avut calitatea de principe moştenitor, el urcând pe tronul ţării în anul 1914 şi domnind timp de 13 ani, până în ziua morţii sale – 20 iulie 1927.
Trecuseră doi ani de la urcarea sa pe tron, când România a intrat în război alături de Antanta (Franţa, Marea Britanie, Rusia, Italia). “Cu sufletul torturat am hotărât a-mi face datoria faţă de poporul rămân, ale cărui destine le conduc”, spunea Ferdinand I, în cadrul Consiliului de Coroană din 27 august 1916, când a fost decisă intrarea României în război împotriva Germaniei, ţara sa de origine, unde se aflau rudele sale. Pentru acest gest, el a primit numele de „cel loial”.
În cartea „Susţine cu a ta mână Coroana Română”, istoricii descriu acest moment astfel: „Profund religios, sensibil şi cu un înalt simţ moral, Regele a luat această hotărâre printr-un mare sacrificiu personal, respectându-şi astfel promisiunea de a fi „un bun român“, făcută în jurământul depus în faţa Parlamentului, la întronare”.
Cum a mobilizat armata română
Moment de mari sacrificii, Primul Război Mondial a înregistrat pierderi mari pentru ţară, și numai sacrificiile ostaşilor au înlăturat pericolul desfiinţării statului român. Momente cheie în parcursul bătăliilor pentru păstrarea României ca stat national au fost cele din vara anului 1917, la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz. Atunci, regelui Ferdinand I le mulţumea regele ostaşilor, care au apărat cu preţul vieţii, redutele ţării, la modul următor: „Mărăşti şi Mărăşeşti, Panciu şi Oituz pentru armata IX rusă sunt nişte nume care constitue titlurile de glorie pentru trupele ce au luptat şi sângerat acolo. Cu piepturile voastre aţi ridicat un zid mai tare decât granitul. Voinţa noastră, vitejia copiilor ţărilor noastre aliate au pus o stavilă potopului vrăjmăşesc ce a vrut să se reverse asupra câmpiilor Moldovei pentru a purta valurile sale şi mai departe până în sânul Rusiei. Cu mândrie mă uit la voi şi vă aduc mulţumirile mele călduroase şi recunoştinţa mea ofiţerilor şi trupei, care v-aţi purtat atât de brav. Onoare acelor cari şi-au lăsat viaţa pentru apărarea patriei lor!”. Aceste cuvinte ale lui Ferdinand I au rămas marcate în Ordinul de zi al Regelui,către Armată, după bătăliile din vara anului 1917.
Ferdinand I, “Întregitorul”
Numele Regelui Ferdinand I a rămas, pentru totdeauna, legat de Marea Unire de la 1918. „Când am luat moştenirea întemeietorului României moderne am făgăduit înaintea reprezentanţilor naţiunii că voi fi bun român; cred că m-am ţinut de cuvânt. Grele au fost timpurile, mari au fost jertfele, dar strălucită a fost răsplată şi astăzi pot spune cu fruntea senină: faţă de Dumnezeu şi de poporul meu am conştiinţa curate. După Basarabia şi Bucovina, Ardealul, frumosul leagăn al poporului român, de unde au descălecat intâii voievozi ai ţărilor româneşti, a votat la Alba Iulia unirea cu Regatul Român”, a fost mesajul regelui Ferdinand I, din ziua triumfului României.
Important, Marea Unire a fost recunoscută de majoritatea statelor lumii, după tratatele de pace semnate de România în acei ani.
În ziua de 15 octombrie 1922, la Alba Iulia, Ferdinand I a fost încoronat Rege al tuturor românilor, având-o alături pe Regina Maria. „Punând pe capul meu, într-această străveche cetate a Daciei romane, coroana de oţel de la Plevna, pe care noi şi glorioasele lupte au făcut-o pe veci coroana României Mari, mă închin cu evlavie memoriei celor care, în toate vremurile şi de pretutindeni, prin credinţa lor, prin munca şi prin jertfa lor, au asigurat unitatea naţională, şi salut cu dragoste pe cei care au proclamat-o într-un glas şi o simţire, de la Tisa până la Nistru şi până la Mare” declara, solemn, Regele României.
„Mă simt obosit…obosit… obosit”
Regele Ferdinand I a murit în dimineaţa zilei de 20 iulie 1927, la orele 2,15, la castelul Pelişor din Sinaia, așa cum a fost dat în comunicatului oficial. În aceeaşi zi, nepotul său Principele Mihai (care avea şase ani) a devenit Rege al României, până la majoratul său atribuţiile fiind exercitate de Regenţa stabilită la data de 4 ianuarie 1926.
De la Sinaia, corpul neînsufleţit al lui Ferdinand a fost transportat la Bucureşti şi depus la Palatul Cotroceni unde a stat timp de două zile (22 şi 23 iulie), interval în care s-au făcut pregătirile de organizare a funeraliilor.
În dimineaţa zilei de 23 iulie, sicriul a fost transportat la Gara de Nord, unde a fost urcat într-un tren special cu destinaţia Curtea de Argeş, loc în care a avut loc slujba religioasă, după aceasta Ferdinand I fiind înmormântat în biserica mănăstirii, alături de predecesorul său Carol I şi regina Elisabeta.
Ultimele cuvinte ale regelui Ferdinand I al României, înainte de a trece la cele veşnice, în noaptea de 19 spre 20 iulie 1927, au fost: „Mă simt obosit…obosit… obosit”