Povestea începe în mai 1949, când Consiliul de Miniştri a hotărât demararea lucrărilor pentru construirea Canalului Dunăre-Marea Neagră, pentru a se asigura un transport mai ieftin şi crearea unui sistem de irigaţii. Conducătorul de atunci, Gheorghe Gheorghiu-Dej, a văzut o foarte bună ocazie să folosească şantierul atât pentru exterminarea fostei clase politice româneşti, compusă din elita intelectuală, cât și a oponenţilor regimului.
Astfel reeducarea deţinuţilor, prin muncă, se făcea de-a lungul traseului canalului, unde erau înfiinţate colonii. După statistici, numărul deţinuţilor de la canal a avut cel mai înalt vârf de contribuție în anul 1952, când ponderea acestora a depăşit 80% din forţa de muncă folosită.
Morți de la „Colonia de Muncă Cernavodă – Columbia“
Funcţia de comandant al coloniei de muncă de la Cernavodă, din decembrie 1952 până în aprilie 1953, i-a revenit lui Florian Cormoş, torţionarul de al cărui nume – pentru perioada amintită, sunt legate fapte care au dus la moartea a cel puţin 115 deţinuţi politici din lagărul numit „Colonia de Muncă Cernavodă – Columbia“, de fapt primul şantier deschis pentru lucrările la Canalul Dunăre-Marea Neagră (sursa – arhiva Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Românesc).
Lucrările la Canalul Dunăre-Marea Neagră din perioada lui Gheorghe Gheorghiu-Dej au fost oprite în anul1953, pentru a fi reluate 20 de ani mai târziu.
Povestea Magistralei Albastre poartă semnătura lui Chiriac Avădanei, inginerul numit de Nicolae Ceauşescu să proiecteze marea realizare comunistă.
Proiectarea a fost începută la 10 iulie 1973 iar prima echipă era formată din 185 de ingineri şi de tehnicieni de la IPTANA. După doi ani, numărul crescuse la peste 220 de specialişti și a continuat să devină din ce în ce mai mare.
Au existat mai multe proiecte până s-a ales cel final, cel prin care canalul se desprindea din Dunăre, la Cernavodă (la kilometrul 300 pe fluviu), şi apoi urma Valea Carasu, pătrunzînd la kilometrul 40 pe platoul dobrogean, pe care îl și traversează pe direcţia Basarabi-Valea Seacă-Straja, limita de nord a Lacului Agigea, ajungând până în Portul maritim Constanţa. În perioada anilor 984-1987 s-a concretizat şi filiera de nord a canalului principal, cea trasată pe direcţia Poarta Albă-Midia-Năvodari. Astfel, a fost realizat în Dobrogea centrală, între Dunăre şi Marea Neagră, un sistem de canale navigabile ce au făcut conexiunea Dunării cu principalele porturi maritime româneşti.
Volumul de muncă de proiectare și studii a fost uriaș, depășind 35.000 de proiecte şi devize de execuţie. Spre finele anului 1975, a început organizarea şantierelor, iar în 1976 au început lucrările propriu-zise, pentru asigurarea finanțării fiind nevoie de un împrumut extern.
Împrumut de circa un miliard şi jumătate de dolari
Mai exact, statul romând a angajat un împrumut de circa un miliard şi jumătate de dolari, bani destinați echipării fabricilor şi uzinelor construite în toată ţara, inclusiv cele care produceau echipamente şi utilaje pentru realizarea canalului.
Pentru planul de construcții de la Canal au fost constituite nouă grupe de şantiere. La construcţia lui au participat două brigăzi de geniu ale Ministerului Apărării Naţionale, dar şi civili – Şantierul Naţional al Tineretului, Carierele Sitorman şi Nicolae Bălcescu, plus alte unităţi specializate.
Canalul Dunăre-Marea Neagră – al cincilea, ca mărime, din lume
Pentru realizarea canalului s-a concentrat un volum foarte mare de lucrări, concretizate în 301 milioane de metri cubi de excavaţii, din care 294 de milioane de metri cubi au fost din canalul propriu-zis, iar 7 milioane de metri cubi au adunat lucrări conexe.
Canalul Dunăre-Marea Neagră ocupă locul cinci, ca mărime, la nivel mondial, pe primul loc fiind cel din Panama. Canalul are o adâncime de 7 metri şi o lăţime cuprinsă între 70 şi 120 de metri. Lungimea canalului este de aproximativ 95 kilometri.
Inaugurarea Canalului Dunăre-Marea Neagră s-a făcut în luna mai a anului 1984. Costurile declarate ale realizării Canalului Dunăre-Marea Neagră au ajuns la 24 de miliarde de lei, iar pentru construcția lui au lucrat, într-o primă etapă (de trei ani) 22.000 de oameni, iar în ultima perioadă a construcției efectivul de personal a fost estimat la 32.000 de oameni.
Ponderea lucrătorilor era data de conducătorii de utilaje şi de şoferi – peste 23.000 indivizi, pentru personalul tehnic, de execuţie, s-au numărat cca. 470 de ingineri, 240 de subingineri şi 700 de tehnicieni constructori. In dotarea Centralei Canal Dunăre-Marea Neagră, la execuţia lucrărilor, au acţionat 768 de excavatoare, aproximativ 5.150 de autobasculante și 650 de buldozere și multe alte echipamente precum autoîncărcătoare, drăgi, macarale, autogredere etc.
„Șanțu’ lu’ babacu”
Cei care au lucrat la Canal își aminteau de una din „vizitele de lucru” ale lui Nicușor (fiul dictatorului) care venise, însoțit de amanta sa (colonel de securitate) și care l-a întrebat pe generalul șef de șantier canal: „Mai aveți mult cu șanțu’ lu’ babacu’ ?”
… „un mormânt al burgheziei românești”
La Canal, forța de muncă era asigurată, majoritar, atât de militarii în termen, cât dar mai ales de masele mari ale deținuților politici, cei administrativi și de drept comun, categoria lor fiind înregistrată în documentele vremii și în arhiva istorică sub titulatura de „coloniștii M.A.I.”.
Canalul era denumit, în terminologia specifică regimului Gheorghiu-Dej, „un mormânt al burgheziei romanești”. Cele mai “îngăduitoare” estimări vorbesc – pentru anul 1950 – despre concentrarea, în lagărele, a unui număr de peste 4.000 de deținuți; alți 20.000 fiind numiții „lucrători voluntari”.
Principala forță de muncă era constituită de „elementele reacționare”, cele mai multe „reținute administrativ”, fără vreun proces, pe termene variind între 12 și 60 de luni.
Din luna mai a anului 1950, pe de-a lungul celor 65 km dintre Constanța și Cernavodă, au fost create cca 15 lagăre de exterminare prin muncă forțată, colonia cea mai mare fiind localizată la Poarta Albă, unde se găseau permanent, aproximativ 12.000 de deținuți, spre deosebire de celelalte colonii penitenciare, situate tot pe Canal, în care efectivele erau de 5.000-7.000 de oameni. Tot în acea perioadă, la Colonia Galeșul erau concentrați toți preoții aduși la Canal.
Moartea lui Stalin, marcată cu sunet de sirene
Când a murit Stalin, în februarie 1953, a fost întreruptă munca, au sunat sirenele și s-au tras clopotele timp de aproximativ cinci minute în toată țara.
Deținuții de la Canal au știut că întreruperea era temporară, lucrările fiind reluate până în 1955 cînd au fost întrerupte din cauza unor blocaje economice. Totuși, pentru ca tabloul comunist să rămână imaculat, s-au ascuns sub preș dificultățile tehnice și economice pentru continuarea construcțiilor, punându-se în scenă o înscenare făcută conducătorilor lucrărilor, acuzați de sabotaj și condamnați la moarte sau la ani grei de închisoare.
Legenda cu fantomele celor rămași în dealuri
În folclorul local, se spune că mulţi dintre cei care au muncit la construcția canalului şi-au găsit sfârşitul în timpul lucrărilor – unii bolnavi, alții din cauza condiţiilor de muncă sau a oboselii peste limitele suportabilului care i-a pus la pământ ori au căzut victime unor accidente de muncă despre care se spune că nu ar fi fost tocmai întâmplătoare. Astfel, s-a născut şi legenda Dealurilor Morţii din împrejurimile Canalului Dunăre – Marea Neagră. Nu puțini dintre cei care au lucrat la Canal și au supraviețuit, au apucat să transmit mai departe povești teribile despre mulţi oameni au fost îngropaţi de vii în timpul lucrărilor, prinşi sub pământul care, în timp ce se excava, era încărcat în basculante şi apoi era descărcat în împrejurimi. Astfel, zic ei, în zonă au apărut peste noapte mai multe dealuri (pe care mai târziu au fost plantaţi pomi fructiferi sau viţă de vie), în care se spune că îşi dorm somnul de veci multe victime ale ordinelor conducătorilor comunişti ale acelor vremuri.