Într-una din numeroasele mahalale ale Bucureștiuului, aflată în apropierea bisericii ortodoxe a Boteanului, în ziua de 29 iunie(zi de sărbătoare – Sfinții Apostoli Petru și Pavel – a anului 1819), se năștea Nicolae Bălcescu, într-o familie de boieri mai degrabă scăpătați decât înstăriți. Nicolae era al patrulea copil al soților Barbu Petrescu și Zinca Bălcescu, numele de familie al fiind luat de la mamă.
Părinții micului Bălcescu făceau parte din mica boierime munteană, iar starea materială a mamei era una superioară celei a tatălui, femeia având ca avere, la momentul căsătoriei cu Barbu, jumătate din moșia Bălceşti (județul Argeș), 12 pogoane de vie pe Valea Orliței, bijuterii, robi țigani, vite etc. Dar, chiar și în aceste condiții, averea familiei Bălcescu nu impresiona și nu garanta un trai fără griji, deoarece era grevată de mai multe cheltuieli și de niște datorii aduse de Barbu Petrescu în căsnicie. Astfel că, în anul 1825, când Barbu moare, el și-a lăsat soția, pe Zinca, văduvă cu cinci copii și cu o situație materială incertă.
Primii ani de școlire a micului Nicolae s-au petrecut în cadru familial, sub atenția și îndrumarea mamei și a unui dascăl grec. În 1832, cel ce avea să devină marele istoric și revoluționar a fost înscris ca elev la Colegiul Sf. Sava, unde l-a avut că profesor pe Eliade Rădulescu.
Academia de la Sfântul Sava, înființată în 1694 de Constantin Brâncoveanu, găzduia și chiliile mânăstirii cu același nume, se afla pe locul actualei Universități bucureștene, și a fost – timp de 170 de ani – principalul lăcaș de învățământ superior din Țara Românească.
Aici se aflau profesorii renumiți precum Gheorghe Lazăr (inițiatorul procesului de introducere a învățământul în limba română, până în 1821 el desfășurându-se numai în limba greacă), Ion Heliade-Rădulescu, Grigore Alexandrescu, Dinicu Golescu și alții.
„Un băiat slab şi pirpiriu”
Cea mai veche amintire despre Bălcescu i-o datorăm lui Ion Ghica, cel care îl descrie ca „un băiat slab și pirpiriu”, care ajunsese să fie implicat involuntar într-un conflict cu uriașul școlii, un băietan mare și agresiv care, atunci când „cineva îți cumpăra un covrig sau un măr, se repezea ca un erete și i-l smulgea din mână”.
Într-o misivă pe care Ghica i-o trimisese, în octombrie 1886, la Londra, prietenului său Vasile Alecsandri, el făcea marturisirea, „de astă dată, însă, găsise împotrivire, băiatul, deși trântit la pământ, dar nu lasă să-i scape halvița;o apără din mâini și din picioare, cu dinții și cu unghiile”.
Așa a început o relație trainica, o frumoasă prietenie, prin mâna de ajutor pe care Ghica i-o dă lui Bălcescu, scoțându-l din mâinile bătăușului școlii.
Relația lor nu a fost alterată de nicio neînțelegere, nici măcar de vreo neconcordanță între opiniile politice, fapt confirmat de Ghica tot printr-o epistolă :„În tot timpul cât a trăit Nicu Bălcescu, am fost în cea mai strânsă legătură de amiciție și de comunitate de cugetări. Am trăit mult în același oraș, la București, la Paris și la Constantinopol, și, când am fost despărțiți unul de altul, am fost în corespondență continuă, ne-am comunicat totdeauna tot ce cugetam, tot ce lucram”.
“Partida Naţională“
Iniţierea în lupta politică şi-a făcut-o aderând la “Partida Naţională“ a lui Ion Câmpineanu. Așa cum preciza Bălcescu, obiectivul societăţii era răsturnarea dominaţiei otomane şi suprimarea regimului regulamentar, inițierea procesului pentru desfiinţarea privilegiilor feudale şi pentru instituirea unei republici democratice, unde toți cetăţenii să fie egali în faţă legii, iar clăcăşii eliberaţi şi să devină stăpâni cu răspunderi pe pământul aflat în stăpânirea lor. Din păcate, societatea a fost descoperită, membrii ei arestați, acuzaţi, și trimiși în judecată la Înaltul Divan. Ca urmare, patru acuzaţi au fost condamnaţi la muncă silnică la ocnă, cinci au fost trimiși, opt ani, la închisoare la mânăstiri, iar Nicolae Bălcescu, fiind minor, a fost condamnat la trei ani de închisoare la mănăstirea Mărgineni, apoi la Gorgani.
A fost eliberat după doi ani și, aproape imediat, el se înscrie în “Societatea Literară“, loc de întâlnire pentru viitorii conducători ai Revoluţiei din 1848. Această societate era îngăduită de guvern pentru că pretindea că are în ocupație acțiuni inofensive legate de teme lingvistice. În mod concret, însă, scopul era de consolidare a unităţii culturale românești. La umbrela acestei societăţi, a fost constituită organizaţia secretă “Frăţia”, ai cărei întemeietori căreia – I.Ghica, Bălcescu şi Tell – jurând să-şi închine viaţa patriei şi să lupte pentru emanciparea şi împroprietarirea clacaşilor, în ideea națională de “Fraţie “, de uniune și solidaritate românească.
În anul 1846, N. Bălcescu a plecat la Paris, unde s-a întâlnit cu Kogalniceanu, C.A. Rosetti, Ion Ghica si Dimitrie Bratianu, scopul său fiind cel de a strânge informații pentru o “poema istorica asupra lui Mihai Voda Viteazul”, o lucrare prin care dorea să așeze o piatră de temelie la unitatea națională.
Activitatea lui Bălcescu, după 1848
Viața lui Bălcescu, deși nu este una lungă, este plină de culoare, de zbatere, de curaj furibund și de mult, foarte mult idealism. În anul 1849, revoluționarul Bălcescu s-a refugiat la Avram Iancu, cel care l-a ținut ascuns o vreme ascuns într-o colibă, pe munte, până când, travestit, Bălcescu a putut, trecând prin Pesta și Viena, să se întoarcă la Paris. A rămas la Paris până în anul 1852 când, fiind bolnav de tuberculoză, el se îndreaptă spre Constantinopol, iar de acolo la Galati, într-o încercare de a pătrunda în Țara Românească pentru a-și vedea familia. Nu are success, însă, îi este refuzat acccesul si, la indicațiile medicilor, el se stabileste la Palermo, loc în care se va și stinge din viață la sfârșitul lui noiembrie 1852. Avea vârsta de numai 33 de ani.
”Istoria romanilor supt Mihai Voda Viteazul l“
Principala opera a lui N. Bălcescu, elaborată între 1846 și 1852, dar rămasă neterminată este ”Istoria romanilor supt Mihai Voda Viteazul“, opera în care sunt evocate faptele marelui domn. Mihai este văzut ca “un erou de epopee “, “poate cel dintai razboinic din Europa “.
Nicolae Bălcescu a rămas în memoria istoriei ca unul dintre marii revoluționari de la 1848 și totodată un apărător entuziast și convingător al idealurilor și năzuințelor naționale, pentru care a plătit cu tinerețea sa și cu toată puterea pe care a avut-o, până la moartea sa prematură din anul 1852.
