La data de 29 iulie 1857, la București, se înființa, sub conducerea lui Carol Davila, Școala națională de medicină și farmacie, instituție al cărui scop era de a forma ofițeri de sănătate și farmaciști ,,pentru serviciul sanitar al armatei, al spitalelor și districtelor, precum și veterinari”.
Capacitatea școlii cuprindea un număr de 110 elevi, în care erau împarțiți 40 pentru armată, 50 pentru districte și 20 pentru farmacie. În materiile din programa de studio se aflau chimia, fizica, farmacia, anatomia, fiziologia, obstetrica, bolile de femei și de copii, igiena, medicina legală și arta veterinară.
Modalitatea și baza informatică a predării științelor medicale aveau ca model școala franceză. Trebuie menționat că, la finalizarea cursurilor, școala nu elibera diplome de doctor în medicină; pentru acestea, cei mai buni dintre elevii școlii mergeau la Facultatea de Medicină din Paris, după ce susțineau examenul de bacalaureat în științe( și acesta, organizat după regulile sistemului francez).
Se intra prin concurs
La Școala națională de medicină și farmacie, doritorii intrau prin concurs. Candidații îndeplineau condiția de înscriere la concurs dacă aveau vârste cuprinse între 16 și 18 ani și să fi absolvit patru clase gimnaziale. Perioada de școlarizare se întindea pe 8 ani, dintre care 5 ani de studii și 3 ani de practică, adică serviciu în spitale. Chiar dacă școala avea organizare militară, iar elevii erau considerați soldați, totuși aceștia nu erau încadrați în corpul oștirii.
Testele practice susținute la finalizarea studiilor constau în elaborarea unei lucrări scrise despre o problemă medicală sau chirurgicală, precum și în examinarea unor bolnavi aflați într-un spital, cu obligația de a stabili diagnosticul și de a recomanda tratamentul.
Școala de farmacie
Școala de farmacie a avut, initial, un program independent de studii, în care se găseau botanica, farmacognostica, zoologia, farmacologia, materia medicală, chimia, limba latină și limba franceză.
Pe parcurs ce științele medicale s-au dezvoltat, au fost introduse noi catedre, precum cea de anatomie microscopică și histologie, unde preda dr. Ludovic Fialla, sau cea de igienă și saluritate publică (dr. Iacob Felix). Existau și cursuri de medicină legală (dr. Gheorghe Atanasovici) și de recrutare și reformă (dr. Andrei Fotino).
Modernizarea, marca Davila
Noul cadru creat după realizarea Unirii Principatelor Române (anul1859), atunci când serviciile sanitare s-au adaptat la noile realități, precum și la nevoia tot mai mare de cadre medicale, farmaceutice și veterinare, accentuată de numeroasele epidemii, l-au determinat pe doctorul Carol Davila să reorganizeze învățământul medical superior, fiind urmărit un scop precis: înființarea facultății de medicină. Primul pas în acest sens a fost transformarea, în 1862, din Școala națională de medicină și farmacie în Școala națională de medicină, instituție împărțită în trei secții: medicină, farmacie și medicină veterinară.
