Iulia Hasdeu s-a născut la 14 noiembrie 1869, Bucureşti, ca fiică a lui Bogdan Petriceicu Hasdeu şi a Iuliei Faliciu.
La vârsta de doi ani, micuța „Lilica” vorbea limba franceză, iar când împlinise vârsta de patru ani, ea începuse să scrie. Când avea vârsta de cinci ani, elabora nuvele, la şapte ani redacta naraţiuni cum ar fi „Mihai Vodă Viteazul“ sau poeme precum „Domnia lui Ţepeş Vodă“ ori „Oaselor lui Ţepeş Vodă“.
Într-una din poveștile cu circuit popular, se spune cum unul dintre cei impresionați de geniul copilei Iulia a fost și Alexandru Macedonski care, pe când se afla în vizită la familia Hasdeu, a întrebat-o pe micuța gazdă de ştie vreo poezie, iar Iulia i-ar fi întors întrebarea cu un „Dar tu?“. Macedonski, amuzat, i-a recitat o poezie, fetiţa a ascultat-o cu atenţie şi apoi i-a recitat-o, cuvânt cu cuvânt, câteva minute mai târziu.
Perfomanțele Iuliei Hașdeu
Dincolo însă de poveștile care circulau despre inteligența și talentele ieșite din comun ale Iuliei Hașdeu, realitatea despre capacitățile tinerei reiese din date concrete: la 16 ani, anul 1886, Iulia Hasdeu a devenit prima româncă înscrisă la Universitatea Sorbona (acolo trebuia să susţină licenţa în Filosofie la Facultatea de Litere). Tot în capitala Franței, ea a frecventat cursurile de la École des Hautes Études din Paris. Tânăra de numai 16 ani reușise să-și uimească toţi profesorii, adora să învețe și era entuziasmată să încerce domenii noi, să se perfecționeze și să descopere că are noi talente.
Ea a susținut, la Sorbona două conferinţe, una cu tema „Logica ipotezei” şi a doua – „A doua carte a lui Herodot”, cucerind pe loc publicul.
În anul 1887, Iulia Hașdeu începuse pregătirea pentru teza de doctorat, cu tema „Filosofia populară la români: logica, psihologia, metafizica, etica şi teodiceea”, însă ea se îmbolnăveşte și, la început, ignoră primele semne ale bolii, din prea multă dorinţă de a învăţa. Dar medicii dau un verdict neiertător – tuberculoză.
Ea a continuat să scrie poezii şi cugetări,să învețe fără oprice, însă boala se agravează, iar în aprilie 1888 este obligată să întrerupă studiile. Disperați, părinţii ei au dus-o la tratament în mari clinici din Montreux, însă, chiar dacă medicii îi asigurau că boala tinerei se va vindeca, starea fetei se deteriora rapid.
Întoarsă în România, părinţii o duc să facă tratament la Agapia, apoi la Bucureşti, însă nu apărea vreo ameliorare. Astfel, mult prea matură pentru vârsta ei, Iulia Hasdeu ajunsese să se împace cu soarta sa și, cu ultimele puteri, în luna martie a anului 1888, scrie poezia „Moartea”:
„Eu nu urăsc viaţa, de moarte nu mi-e teamă,/ Că ea este lumină puternică şi caldă,/ Chiar muribundul – care în pacea ei îl cheamă –/Sub pleoape obosite privelişti noi îşi scaldă./Dar sufletul se-avântă-n necunoscuta lume/Şi-n alte corpuri trece, când poate şti să ierte;/Aşa din cupa sacră cu toţii bem, anume,/Şi niciodată, nimeni, nu poate s-o deşarte“…
Iulia Hașdeu se stinge din viaţă în ziua de 29 septembrie 1888, fiind înmormântată la Cimitirul Bellu.
Răvășit, cu inima sfâșiată, după moartea unicei și adoratei sale fiice, Bogdan Petriceicu Hasdeu a descoperit cugetări, poezii, schiţe de dramă şi comedii, texte redactate pentru teza de doctorat, impresionant de multe notiţe scrise de tânără, inclusiv pe patul în care şi-a trăit ultimele luni de zile.
Hasdeu publică, în paginile periodicului „Revista Nou”, al cărui director era Hasdeu, câteva din poeziile fiicei sale, iar un număr al publicaţiei a fost trimis la Paris, către colegul şi amicul Michel Bréal, care a venit cu propunerea de a publica operele tinerei în capitala Franţei. Casele de editură Hachette şi Socec au găzduit, (anul 1889), apariţia celor trei volume din colecţia „Œuvres posthumes”, de Iulia B.P. Hasdeu. Michel Bréal nota: „fiindcă a iubit atât de mult Franţa, ea merită ca noi să-i păstrăm totdeauna numele în onoare şi dragoste”.
Publicarea operelor i-a adus, tatălui, o oarecare consolare, utilă pentru ca el să-și poată continua existenţa. Totuși, tatăl îndurerat nu a încetat să caute o explicaţie pentru destinul tinerei, nu a putut să se oprească din plâns şi a aşteptat un semn de la ea.
Tată cu mințile pierdute sau un semn de dincolo?
Așa cum a afirmat Hasdeu, în martie 1890, el a primit un semn de la fiica sa: „Trecuseră şase luni după moartea fiicei mele. Era în martie: iarna plecase, primăvara nu sosise încă. Într-o seara umedă şi posomorâtă şedeam singur în odaie, lângă masa mea de lucru. De-nainte-mi, ca totdeauna, era o testea de hârtie şi mai multe creioane. Cum? Nu ştiu, nu ştiu, nu ştiu, dar fără ca s-o ştiu, mâna mea lua un creion şi-i rezema vârful de luciul hârtiei. Începui a simţi la tâmpla stângă bătăi scurte şi îndesate, întocmai ca şi când ar fi fost băgat într-însă un aparat telegrafic. Deodată, mână mea se puse într-o mişcare fără astâmpăr. Vreo cinci secunde cel mult. Când braţul se opri şi creionul căzu dintre degete, mă simţii deşteptat dintr-un somn, deşi eram sigur că nu adormisem. Aruncai privirea pe hârtie şi cetii acolo foarte limpede: «Je suis heureuse; je t’aime; nous nous reverrons; cela doit te suffire. Julie Hasdeu» – (Sunt fericită; te iubesc; ne vom revedea; Asta ar trebui să-ţi fie îndeajuns). Era scris şi iscălit cu slova fiicei mele“, avea să mărturisească Hasdeu.
„Marele templu de dincolo”
După ce a primit acest semn, scriitorul şi-a transformat obsesia în țel, spre a-și regăsi spiritul fiicei plecate prea devreme, căutând orice cale, a accesat spiritismul, a construit un templu în memoria fiicei sale la cimitirul Bellu, iar în anul 1893 a început construcția unui castel, în amintirea copilei sale. Astfel, a apărut Castelul Iulia Hasdeu de la Câmpina, „Marele templu de dincolo”, înălțat între anii 1893-1896, după planurile pe care, spunea tatăl, chiar Iulia i le-ar fi transmis, de pe lumea cealaltă. Castelul are o arhitectură ce amintește de Evul Mediu, o ținută de fortăreaţă, de construcție “sigilată” ezoteric.
La intrarea principală, se află două tronuri, jilţuri din piatră, instalate pe câte şapte lespezi ce trimit direct la simbolistica drumului sufletului omenesc prin cele şapte etape, cunoscute popular drept vămile văzduhului, iar lângă cele două jilţuri sunt sculptate săgeţile care trimit la sensurile procesului reversibil al reîncarnării.
Construcția castelului are la bază principiul numerelor magice 3 și 7 (trei turnuri, trei pivnițe, scări formate din câte șapte trepte, etc). Aici, în una din săli, a scris B. P. Hașdeu lucrarea de esoterism Sic Cogito (“Așa gândesc”), la „indicațiile” trimise de fiica sa, și tot aici a realizat primele experiențe de psihofotografie.
În castel,era amenajată și o cameră specială, pentru spiritism, unde, ani la rând, tatăl s-a străduit să ia legătura cu iunbita sa fiică, aflată pe cealaltă lume.
Evident, mulţi l-au catalogat pe Hasdeu ca fiind „nebun“, spunându-se că şi-a pierdut minţile de durere și face fabulaţii.
„Sărbătoarea celor 2 Iulii
De-a lungul vremii, castelul de la Câmpina a dat naştere la mai multe legende, unele dintre acestea existând și în zilele noastre, legende care povestesc cum, în anumite nopţi, Iulia Hasdeu poate fi auzită cântând la pian, în aplauzele tatălui său, sau cum a fost zărită pe terasa castelului, cu un buchet de margarete în braţe, iar a doua zi după nălucire, grădinarul ar fi găsit, în curte, margarete, deşi nu era sezonul acestor flori.
În fiecare an, pe data de 2 iulie, la Castelul Iulia Hasdeu din Câmpina, se desfășoară „Sărbătoarea celor 2 Iulii”, o tradiție începută din anul 1990 și organizată în memoria fiicei lui B. P. Hasdeu – scriitoarea și poeta de expresie franceză Iulia Hasdeu, prima studentă româncă la Sorbona – și a soției acestuia – Iulia Faliciu Hasdeu, cele două iubiri care au ars până la cer în destinul ilustrului om de cultură.
