În anul 1940, în urma încheierii Pactului Ribbentrop-Molotov, România s-a văzut nevoită să cedeze Uniunii Sovietice nordul Bucovinei şi Basarabia. Atunci, aproximativ 3 milioane de români s-au trezit, de la o zi la alta, pe pământ străin. Pe teritoriul ocupat s-a instalat Armata Roşie şi sovieticii au impus un regim de teroare, în care românii erau pedepsiţi pentru simplu fapt că făceau parte din naţia română. Mulţi dintre bucovineni s-au văzut separaţi pentru totdeauna de familiile lor rămase în România.
Sovieticii au sărbătorit Paștele cu sânge românesc
Istoria zilei de 1 aprilie 1941 a rămas scrisă cu sânge în istoria românilor. În acea zi, în care Bucovina a fost cedată imperiului sovietic, aproximativ 3000 de oameni din mai multe sate de pe valea Siretului, dorind să-şi întregească familiile şi să se întoarcă acasă, au pornit, chiar în ziua de Paşte, către România, convinşi că vor putea trece graniţa nestingeriţi, purtând icoane și steaguri, cu preoţii în primele rânduri, îndreptându-se, pașnic, spre noua graniţă sovieto-română, de la Fântâna Albă. Când au ajuns în poiana Varniţa, la circa 3 km de graniţa română, grănicerii sovietici i-au somat să se oprească, dar oamenii au continuat să înainteze și sovieticii au tras în plin cu mitraliere, secerând rânduri-rânduri. Cei care au supravieţuit au fost urmăriţi de cavalerişti şi spintecaţi cu sabia, indiferent că erau bătrâni, femei, copii de diferite vârste. Vina celor uciși a fost aceea că au vrut să părăsească teritoriul ostil ocupat de Armata Roşie şi să revină la patria mamă de care fuseseră dezlipiţi cu forţa. Cadavrele lor au umplut gropi comune.
Deportaţi în Siberia şi în Kazahstan
Unii istorici, care au studiat mărturiile vremii, spun că masacrul de pe 1 aprilie 1941 nu a fost unul întâmplător, împrejurările fiind orchestrate de ruşi, cu premeditare. Se pare că agitatorii sovietici au difuzat, zvonul că se vor deschide graniţele cu România şi bucovineni vor putea trece nestingheriţi către patria mamă. Fiind în apropierea Paștelui și dorind să ajungă pe pământ românesc, cei 3000 de români, îmbrăcaţi în alb, s-au oprit la doi kilometri de frontieră, în localitatea Fântâna Albă, unde ruşii i-au aşteptat, cu mitralierele încărcate.
Ororile nu s-au încheiat cu acest masacru, după sângerosul eveniment fiind declanşate mai multe represalii. Două luni mai târziu, în noaptea zilei de 12 spre 13 iunie 1941, peste 13.000 de români au fost ridicaţi din casele lor şi deportaţi în Siberia şi în Kazahstan.
Profesorul doctor în istorie, Mihai Aurelian Căruntu (Muzeul de Istorie din Suceava) a abordat subiectul masacrului din 1 aprilie 1941 în volumul său „Bucovina în al Doilea Război Mondial”, în care descrie evenimentele acelor zile după cum a reieșit din cercetarea istorică.
„Prin obiectivul urmărit – trecerea în masă peste linia arbitrară de demarcaţie care separa Bucovina – (evenimentele) reprezintă un refuz global al regimului sovietic şi a consecinţelor teritoriale ale ultimatumului stalinist.”, spune profesorul Căruntu.
Tabloul istoric
Contextul care a dat tabloul tragediei este cel în care România a fost forțată să cedeze către Uniunea Sovietică, un teritoriu pe care se aflau 3 milioane de locuitori de origine romană. Urmare a ultimatumului primit în iunie 1940, trupele din Armata Roşie şi NKVD au ocupat agresiv nordul Bucovinei, iar familiile române surprinse de ocupație au încercat să treacă graniţa înapoi în România, acolo unde se găseau rudele, casele și agoniseala lor de o viaţă. Așa cum reiese din rapoartele oficiale sovietice, circa 475 de persoane au trecut graniţa ilegal din zonele Hliboca, Herţa, Putila şi Storojineţ, într-o zonă păzită de grănicierii sovietici. Conform datelelor oficiale din Ucraina, după primul an de ocupaţie sovietică, peste 7.000 de oameni s-au refugiat în România.
Simțind că pierd autoritate, sovieticii au întocmit liste cu familiile celor care aveau rude în România, i-au declarat „trădători de ţară” şi i-au deportat în Siberia şi Kazahstan, la muncă forţată. Mai mult, persoanele care erau doar bănuite că ar plănui să fugă în România erau catalogate drept trădătoare de ţară şi, în consecință, arestate şi apoi deportate.
Au existat mai multe încercări de fugă peste graniță, spre România. Pe 15 noiembrie 1940, aproximativ 40 de familii din localitatea Suceveni au încercat să treacă graniţa, noaptea, la Fântâna Albă. A urmat o confruntare cu patrulele sovietice, iar trei dintre românii au fost ucişi, iar alții doi au fost răniţi și au căzut în mâinile sovieticilor. Câțiva au reuşit să scape și au ajuns la Rădăuţi. Urmarea a fost aceea că peste 100 de rude ale fugarilor au fost deportate.
În lucrările sale, profesorul Mihai Aurelian Căruntu menționează cum „Întreaga mişcare, care s-a bazat, iniţial, pe promisiunea autorităţilor de ocupaţie că se va acorda libera trecere în Regat, a avut un caracter pro-românesc nedisimulat, cu toate că a antrenat şi persoane de altă naţionalitate ….Trebuie remarcat că nu este singurul masacru comis de bolşevici împotriva celor care doreau să treacă în ţară. La Lunca, pe malul Prutului, la 6 februarie 1941 au fost seceraţi cu mitralierele sute de români, dar această acţiune (trădatăși ea până la urmă) a avut un alt caracter, fiind organizată în secret”
Au mai existat încercări de refugiere în România, pentru a scăpa de conducerea sovietică, dar în cele mai multe cazuri oamenii au fost descoperiți fugind şi rafale de mitraliere s-au abătut asupra lor. Se estimează că au fost ucişi mai mult de trei sferturi dintre ei, printre care şi organizatori ai acțiunilor precum N. Merticar sau N. Nica. Cei care au eșuat au fost condamnați iar rudele tuturor celor care au încercat – fie că au reușit fie că nu – au fost declarate trădători de ţară şi au fost deportate în Siberia.
Pentru aprilie 1941, există dovezi care arată că a existat un plan-capcană, agitatorii sovietici răspândind zvonul că, de Paște, se deschide frontiera. Totul era de fapt un test de loialitate față de Uniunea Sovietică, un test pe care românii nu l-au trecut.
Filmul tragediei
La 1 aprilie, 1941, sovieticii lansaseră zvonuri conform cărora grănicerii vor lăsa pe mai mulţi români să treacă graniţa în România, iar un grup mare de lucuitori din satele de pe valea Siretului a format o coloană de cca 3000 de persoane care s-au îndreptat spre graniţa sovieto-română, purtând steaguri albe cu însemne religioase, icoane, prapuri şi cruci din cetină. Numai că, la Varniţa, la circa 3km de graniţa română, grănicierii sovietici îi așteptau ascunşi în pădure și au tras în ei, în plic, cu foc continuu. Cei care au reușit să supravieţuiască mitralierelor au fost urmăriţi de cavalerişti şi spintecaţi cu sabia. Iar masacrul nu s-a încheiat aici, răniţii au fost legaţi de cai şi târâţi până acolo unde erau deja săpate cinci gropi comune. Mărturiile vremii arată că unii dintre ei au fost îngropaţi de vii.
Documentele vremii păstrează spusele localnicilor, care menționează cum, timp de două zile, s-ar fi auzit gemete din acele gropi.
Pe cei care au scăpat și au fost prinși de soldații ruși i-au așteptat alte orori – au fost torturați şi apoi aruncaţi de vii într-o groapă comună din cimitirul evreiesc al oraşului Hliboca (Adâncata). Peste acea groapă s-a turnat şi s-a stins var; nu există un număr exact al persoanelor ucise în mascara.
Masacrul, îngropat de KGB
Subiectul masacrului nu a fost discutat, până în anii ’90, fiind interzis de autorităţile sovietice şi apoi, de cele ucrainene. Abia în anul 2000, oficialii din Ucraina au permis organizarea unei slujbe pentru odihna românilor care şi-au dorit să trăiască în România alături de familiile lor. „Evenimentele de atunci au putut fi cercetate în mod relativ liber după 1991, dar arhivele nu au oferit întotdeauna răspunsurile aşteptate. Iniţial”, spune A. Căruntu, „N. Rubaneţ a studiat o serie de documente din arhiva KGB, apoi s-a trecut la alcătuirea unor statistici cu victimele din comunele din nordul Bucovinei implicate în marşul de la 1 aprilie. Deci nu putem vorbi de o indiferenţă faţă de eveniment sau victimele căzute atunci.”
Astfel, a rămas necunoscut atât numărul exact al victimelor cât și locul înhumării românilor masacraţi de 1 aprilie 1941, care există probabil în arhivele fostului KGB. “În ciuda demeresurilor de a se face lumină în cazul masacrului, s-a reacţionat doar prin tăcere. După 50 de ani de la masacrul din pădurea Barniţa, şeful de atunci al KGB, Igor Pikuza a recunoscut că marşul de la Fântâna Albă a fost o reacţie la presecuţiile la care era supusă populaţia românească din teritoriile ocupate de sovietici.” Spunea Paul Goma.
Conform arhivelor vremii, după masacru, represaliile au dus până acolo încât, în iunie 1941, 13 mii de familii de ţărani au fost trimise în Siberia şi Kazahstan.
În ceea ce privește masacrul, şeful KGB a spus că nu a fost vorba decât de trei sau cinci victime. Nici în cărţile de istorie, masacrul nu a beneficiat de multă atenţie, el fiind mai degrabă tratat superficial sau trecut sub o rușionasă tăcere.
