„Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
şi nu ucid
cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc
în calea mea…”
Lucian Blaga , figură de referință a culturii româneşti, s-a născut la 9 mai 1895, în satul Lancrãm (județul Alba), fiind al nouălea copil al Anei Moga, de origine aromână, și al preotului Isidor Blaga.
Copilãria lui Blaga îi va lumina mereu sufletul, acesta făcând mai multe transcrieri ale amintirii peisajului pastoral, într-o haină miticã.
Au urmat anii în care a urmat cursurile liceului “Andrei Saguna” din Braşov, perioadă determinantă pentru devenirea sa. Considerat mut pânã la vârsta de 4 ani, copilul Blaga se dezvoltă ca un sensibil receptor și analizor al impresiilor dinafarã. Mai apoi, tânărul Blaga s-a arătat pasionat de astronomie dar și de literature, “consumând” cu entuziasmat Goethe, Schiller, Alecsandri, Eminescu, Caragiale, şi mai ales mari filosofi precum Spinoza, Conta, Schopenhauer, Platon. Totodată, este interesat de darwinism şi de psihologie.
Lucian Blaga își face debutul în filosofie cu eseul intitulat “Reflexii asupra intuiţiei lui Bergson”, apărut în anul 1914. Etapa creațiilor poetice debuteazã cu poeziile “Pe ţãrm” şi “Noapte” (anul 1910), tipărite în publicația “Tribuna” din Arad. Dintre cele opt clase liceale, pe trei le-a promovat în sistem fărã frecvenţã din cauza sãnãtãţii precare; de altfel sentimentul fragilitãţii vieţii a fost o temă importantă în opera sa, alături de izolarea şi de introvertire. Pentru a evita să fie luat în armatã, Blaga s-a înscris la seminarul teologic de la Sibiu.
Terminase liceul, când âi apar publicate, în “Gazeta Transilvaniei” şi “Românul” eseuri precum “Câte ceva despre filosofia lui Bergson”, “Mister”, “Criticism istoric”, “Eroism în gândire” sau “Concepţia despre lume şi ştiinţa”.
În anul 1920, L. Blaga a obţinut titlul de doctor în filosofie al Universitãţii din Viena, prezentând teza “Kultur und Kenntnis”. Este perioada în care descoperã şi mişcarea expresionistã, sursă din care asimilează mai mult ideile estetice decât importanța formelor, Blaga preferând stilul poetic cu trăsături clasice şi romantice. În anul 1919, îi apare volumul “Poemele luminii” și primește aprecieri de șa T. Vianu, Iorga şi Agârbiceanu, cucerind astfel, categoric, lumea literarã. Urmează anul 1921, când i se publică volumul “Paşii profetului” şi poezia “Zamolxe”, creații care îi aduc premiul Academiei şi premiul Universitãţii din Cluj.
Perioada de referință pentru creaţia lui Blaga se încadrează între cele douã rãzboaie, un timp de crizã a unei lumii în derive.
În anul 1920, L. Blaga se cãsãtoreşte cu Cornelia Brediceanu şi se mutã la Cluj. Aici, este prezent în mai multe publicații, Voinţa, Patria, Gândirea, Adevãrul literar, etc.; iar în 1926 devine funcţionar al ministerului de externe şi este trimis în calitate de ataşat de presã la legaţia românã din Varşovia. Ulterior, este trecut în aceeaşi funcţie și la Praga şi la Berna. Cariera sa marchează și calitatea de consilier de legaţie la Viena. În anul 1936, când este ales membru al Academiei române, ţine un discurs cu tema “Elogiul satului românesc”. Începând cu anul 1938, devine profesor de filosofia culturii la Universitatea din Cluj. Anul 1956 îi aduce propunerea pentru premiul Nobel, dar – conform variantei oficiale – punctajul său este depășit cu câteva voturi de J.R. Jimenez. „Este evident că autorităţile româneşti nu au acceptat o asemenea propunere” și au intervenit să blocheze posibilitatea, precizează fiica poetului, Dorli Blaga, în cartea „Blaga supravegheat de Securitate”.
Vânat de Securitate, pentru că refuzase „avansurile” PCR-ului
În viziunea Securităţii, lucrările lui Blaga prezentau „un conţinut duşmănos“, iar teoriile emise de el se înscriau într-o luptă „împotriva artei şi literaturii progresiste“. „M-a apucat în timpul din urmă o nerăbdare, şi teama să nu se întâmple ceva cu mine, să nu rămână opera neterminată“, nota Blaga către fiica sa, Dorli, în 1953.
Se pare că motivul pentru care era șicanat și vânat de Securitate a fost dat de faptul că scriitorul nu a acceptat să intre în Comitetul Central al Partidului Naţional Popular. Pentru că nu arăta, practic, că simpatiza ideile PCR, Securitatea a început să-l urmărească îndeaproape pe Lucian Blaga. Una dintre multele urmări a fost și cea, din 1949, după reforma învăţământului, când Blaga a fost înlăturat definitiv din postul de profesor universitar. Până în anul1959, el a lucrat la Institutul de Istorie şi Filosofie din Cluj, ca cercetător, iar apoi a fost transferat la Biblioteca Filialei Academiei din Cluj.
Altă urmare a fost că scriitorul nu a mai putut să-şi publice volumele, dar i s-a permis să-și scrie operele, creațiile sale din această perioadă fiind publicate abia după moartea sa.
Ca o consolare, Blaga a început să traducă lucrările unor poeţi străini, iar în 1950 a stabilit cu Uniunea Scriitorilor planul pentru traducerea poemului dramatic „Faust”, de Goethe. Aceasta este perioada în care Lucian Blaga, în scrisorile sale către fiica sa, Dorli, aflată la Bucureşti, spunea „Eu încerc să mă adaptez la o nouă viaţă cu ore fixe şi foarte nepoetice”.
Din anul 1960, supravegherea lui Blaga a devenit mai accentuate, mai apăsătoare. Securitatea a început să-i înregistreze convorbirile telefonice, să-i observe ieşirile şi vizitele primate, mai multe cunoştinţe de-ale scriitorului au fost interogate, iar unii dintre oamenii pe care el îi considera prieteni l-au trădat.
”- Peste un ceas mor!”
Lucian Blaga a murit În noaptea de 5 spre 6 mai 1961. La ora 3.30, poetul s-a trezit din somn, ”perfect lucid, respirînd greu” și i-a șoptit, clar, soției sale care în veghea ”-Peste un ceas mor!”.
Privit cu neputință de medic și urmărit de privirile înlăcrămate ale nevestei sale, Cornelia, la ora 4.30, Lucian Blaga s-a stins. Cauza decesului a fost ”neoplasm al coloanei vertebrale”.
Fiindu-i respectată dorința exprimată personal, Blaga a fost înhumat în vechiul cimitir al Lancrămului natal, în curtea bisericii.
În romanul său postum „Luntrea lui Caron”, Blaga și-a imaginat propria înmormântare. Documentele găsite în arhivele Securităţii arată că se pregătea conjunctura pentru ca scriitorul să fie arestat în acel an. În interviu pe care Dorli Blaga, fiica poetului, l-a acorat revistei „Apostrof” (2002), aceasta spunea: „Tata a murit ca scriitor interzis, scos din programa analitică a şcolilor şi universităţilor, din manuale, din bibliotecile publice. Lucrările lui puteau fi citite numai cu aprobare, la fondurile speciale ale marilor biblioteci”.
Înmormântat discret, să nu fie deranjată aniversarea PCR-ului…
Mai puțin cunoscut, înmormântarea lui Blaga a ridicat o problemă: când să fie înhumat? Poetul Aurel Rău a comentat cu ironie evenimentele de atunci. Decedat ”în zorii zilei de 6, ieșea că trebuie să fie redat pământului pe 8. Dar cum 8 mai 1961? Patruzeci de ani de la înființarea PCR? Cum să-l înmormântăm în atare zi pe filosoful idealist, poet mistic, fost diplomat, fost minsitru plenipotențiar al României în Portugalia, membru al Academiei Române în uniforma dată de Carol al II-lea? Nu se poate. Deci ne ducem înainte, pe 9 mai. Ziua Victoriei asupra Germaniei? Mai departe deci. Când? În 10 mai? Aoleu! Păi asta e ziua regelui. Nu vrem manifestație monarhistă. Atunci au zis, să ne resemnăm, să lăsăm pe 9 mai că e o sărbătoare mai obișnuită”.
Astfel, în ziua de 9 mai, când Lucian Blaga a fost dat pământului, revistele literare ale vremii prezentau articolele festiviste despre victoria contra fascismului și despre neprețuitul aport al comuniștilor români la ”eliberarea” țării. Organele cenzurii au decis că filosoful putea fi omagiat săpămâna următoare sau chiar la finalul lunii.
“Poezia lui Blaga poate fi perceputã drept o aspiraţie la o existenţa plenarã, cosmicã, prin care se poate depãşi tristeţea metafizicã. Într-o viziune de luminã aceasta se estompeazã. Contemplarea lumii pãtrunde în sensul sãu metaforic, simbolic, de adâncime, transpus într-un lirism tragic si vitalist în acelaşi timp. “Si dacã poezia sa nu cucereşte prin senzualitatea ei, ea vorbeşte puternic printr-o substanţã fãcutã din cele mai înalte nelinişti din câte pot atinge sufletul omenesc” (Tudor Vianu).