La data de 9 mai 1877, în sesiunea extraordinară a Adunării Deputaţilor, a fost proclamată Independenţa de Stat a României faţă de Imperiul Otoman.
În faţa Adunării, Mihail Kogălniceanu- ministrul afacerilor străine a declarat „În stare de rezbel, cu legăturile rupte, ce suntem? Suntem independenţi; suntem naţiune de sine stătătoare (…) Aşadar domnilor deputaţi, nu am cea mai mică îndoială şi frică de a declara în faţa Reprezentanţei Naţionale că noi suntem o naţiune liberă şi independentă” (sursa ”Istoria României în date”).
După acest discurs, Adunarea Deputaţilor a votat o moţiune, cu 79 de voturi pentru şi 2 abţineri, prin care lua act că „rezbelul între România şi Turcia, cu ruperea legăturilor noastre cu Poarta şi independenţa absolută a României au primit consacrarea lor oficială”. În aceeaşi zi, şi în Senat a fost adoptată o moţiune cu un conţinut identic. Câteva zile mai tarziu, la 11 mai, guvernul român a anulat tributul datorat Porţii (914.000 lei), suma fiind pusă la dispoziţia Ministerului de Război.
Între proclamație și sângele vărsat pe câmpul de luptă
Principele Carol a semnat Declarația de Independență la data de 10 mai 1877, primele acte oficiale adoptate de autoritățile române fiind instituirea celei dintâi decorații românești („Steaua României”) și anularea tributului către Poartă.
Actul de independență a fost primit cu rezervă de Marile Puteri ale vremii precum Franța, Germania și Austro-Ungaria, care au ales să se pronunțe după încheierea ostilităților. La rândul său, Imperiul Otoman a ignorat documentul, iar Imperiul Țarist – care avea o convenție de ordin miliar semnată cu România – a evitat în momentul respectiv să recunoască oficial independența României, și luând doar act de acest fapt deja împlinit.
Chiar dacă Independenţa României a fost proclamată în Parlament, a fost necesar ca neatârnarea să fie câștigată pe câmpul de luptă. Într-un context în care era implicată și armata rusă, trupele române au trecut Dunărea numai după înțelegerile care au avut loc în urma unei întrevederi între Carol I, Alexandru al II-lea şi marele duce Nicolae.
Trupele române au trecut Dunărea şi au cucerit, rând pe rând, în perioada ce a urmat, reduta Griviţa, pe cea de la Rahova, Opanez, Smârdan. Și, deși se făcuseră înțelegeri, atunci când s-au încheiat operaţiunilor militare, reprezentantul României (colonelul Arion) nu a fost acceptat la tratativele de pace de la San Stefano, din primăvara lui 1878, desfășurate în apropiere de Adrianopol. În schimbul Dobrogei, care revenea României, Rusia a luat din nou sudul Basarabiei, retrocedat Moldovei în 1856, după Tratatul de la Paris, care a pus capăt războiului din Crimeea. În acest fel, Convenţia care stipula respectarea integrităţii teritoriale a României nu a fost respectată, iar eforturile diplomaţiei române de a împiedica această situație au rămas fără niciun rezultat.
Pe table de șah a compromisurilor
Ca urmare, între România şi Rusia a apărut o stare de tensiune, care a culminat cu amenințatea lui Alexandru al II-lea, de a dezarma armata română. În acest context, Carol I a părăsit Bucureştiul, care era ameninţat cu ocuparea, şi armata română a ocupat un dispozitiv pe linia Calafat, Craiova, Slatina, Piteşti, Târgovişte pentru a face faţă trupelor ruse. Totuși, așteptata confruntare a fost înlăturată, Marile Puteri convocând un Congres de pace la Berlin, în iunie-iulie 1878, unde a fost prezentă și o delegaţie a României, condusă de I.C. Brătianu şi Mihail Kogălniceanu. A fost momentul în care a fost recunoscută independenţa României, unirea Dobrogei, dar acest lucru a fost condiţionat, printre altele, de compromisul reprezentat de acceptarea cedării judeţelor Cahul, Bolgrad şi Ismail din sudul Basarabiei către Rusia.
În martie 1881, Parlamentul a proclamat România regat. Alteţă regală din 1878, când Consiliul de Miniştri a hotărât acest lucru, domnitorul Carol I a fost încoronat rege al României, în mai 1881.
