Într-o zi de 31 august, dar în anul 1913, avea să părăsească această lume Aurel Vlaicu (născut în anul 1882), prăbuşindu-se lângă Câmpina, cu monoplanul „Vlaicu II” (vehicul proiectat şi construit chiar de el), atunci cînd încerca să treacă Munţii Carpaţi. În acea zi fatidică se stingea din viață Aurel Vlaicu, inginer şi pilot, creator al primelor planoare româneşti, pionier al aviaţiei româneşti şi mondiale.
Primul zbor cu un aeroplanul construit de el însuşi avusese loc în data de 17 iunie 1910. Mai fuseseră încercări nereușite, una chiar cu câteva zile înainte, atunci când aparatul câştigase viteză dar, după circa 40 de metri parcurşi pe pământ, a fost văzut de toţi cei prezenţi cum s-a ridică în aer la circa 4 metri de sol, pe o lungime de 50 de metri, dar timpul nu a fost foarte lung până a coborât, încetișor, pe pământ.
Bucuros că îşi văzuse visul cu ochii deschiși, Aurel Vlaicu declara într-un articol apărut sub totul „Impresii din văzduh”: „Bucuria cea mai mare, însă, am simţit-o când am zburat pentru prima oară la Cotroceni. Nu m-am ridicat atunci mai sus de 4 metri. Cu toate acestea, nici Alpii nu mi-i închipuiam mai înalţi ca înălţimea la care mă ridicasem eu. Fiindcă patru metri erau atunci pentru mine un record formidabil, un record care îmi consacra maşina. Zburasem. Şi asta era principalul.” („Aurel Vlaicu un precursor al aviaţiei româneşti” – Editura Tehnică, 1960).
Presa vremii a trâmbițat marea izbândă si a doua zi după primul său zbor, gazetele vremii anunțau că s-a reușit zborul executat de primul avion pe pământ românesc, inventat, construit şi pilotat de un român.
Succesul își avea rădăcinile spre sfârşitul anului 1908, când tânărul Aurel revenise în ţară unde, cu propriile puteri și propriile mijloace materiale, ajutat de fratele său Ion, în şura cu porumbei din fundul curţii casei părinteşti (loc în care, în copilărie, “fabricase” jucării), a construit aeroplanul fără motor numit „A. Vlaicu-1909”.
Primele încercări cu propriul planor, A. Vlaicu le-a făcut în primăvara anului 1909, pe păşunea dinspre Deva a satului şi pe dealul Pemului din marginea Orăştiei. După ce a adus mai multe îmbunătăţiri vehiculului, Vlaicu s-a aventurat și a făcut mai multe zboruri, și la Orăştie şi la Binţinţi.
A urmat perioada în care a primit recunoaștere și sprijin și, chemat de Asociaţiunea ASTRA, el a venit la Bucureşti și, la Arsenalul Armatei, a proiectat şi a construit două tipuri de avioane monoplane – Vlaicu I (1910) şi Vlaicu II (1911). Remarcabil, A. Vlaicu a fost autodidact, învăţând singur să-și piloteze aparatele, și a ajuns în scurt timp la o măiestrie ce l-a pus la același nivel cu mulţi aşi ai acrobaţiei aeriene.
Cu A. Vlaicu II, el a făcut zboruri de încercare şi demonstrative în mai multe zone din ţară: Bucureşti, Braşov, Blaj, Sibiu, Iaşi, Ploieşti, Orăştie, Alba Iulia,Târgu Mureș, Lugoj, toate între anii 1910 şi 1912.
Încurajat de rezultate, în perioada 1912-1913, el a proiectat avionul Vlaicu III, primul avion din lume de construcţie metalică, gândit cu profil aerodinamic, dar pe care nu a mai apucat să-l construiască, deoarece a venit fatidica zi de 31 august 1913, când s-a prăbuşit cu avionul Vlaicu II, în apropiere de Câmpina, când încerca să treacă munţii. Cauzele accidentului aviatic, mortal pentru Aurel Vlaicu, au rămas și până în ziua de astăzi, neelucidate.
