În ultima perioadă de timp se vorbește din ce în ce mai mult despre educația și educarea viitoarelor generații.
Articolul de față se dorește a fi o trimitere în timp în perioada interbelică, a ceea ce însemna procesul de instrucție educațională și problemele care existau la vremea respectivă fiind necesare găsirea de soluții eficiente cu scopul echilibrării și dării unui sens educației cu impact în viitorul comunității.
Pentru a înțelege societatea de azi și mecanismele acesteia de funcționare, se impune acordarea unei cercetări mai atente către trecut, în mod special în ceea ce privește educația.
Alături de preocupările privind construcția și modernizarea de noi școli, un rol major îl constituia axarea pe segmentul educațional, prin contribuirea la diversificarea informațiilor elevilor datorită studiului în bibliotecile şcolare.
Studierea cărţilor aveau scopul să ajute la dezvoltarea culturii naţionale.
Manualele şcolare, tipărite în tiraje insuficiente şi cu preţuri ridicate, erau greu de procurat pentru majoritatea elevilor.
Din această cauză se foloseau manuale vechi, cumpărate, îndeosebi, de la anticariate.
Profesorii făceau eforturi majore pentru reașeazrea învățământului constănțean pe harta țării.
Având drept aceste cauze și nevoi, profesorii au susținut activități metodice și științifice, au contribuit la realizarea manualelor didactice, la apariția unor reviste şcolare, etc.
Autorii de manuale se aflau într-o competiție permanentă în privința editării de manuale didactice.
În această situație, politica Ministerului se manifesta prin intervenția în organizarea și distribuirea manualelor lăsând libertate învățătorului să fie responsabil în alegerea manualului în conformitate cu propria viziune asupra actului educational.
Condiția Ministerului a fost ca manualele introduse în școală să aibă aprobarea instituţiei.
Comportamentul elevilor era monitorizat, orice act de indisciplină şcolară era sancţionat de consiliul profesoral.
Această exigenţă asigura calitatea orelor şi pregătirea elevilor. În pauze disciplina era asigurată de pedagogi.
Uniforma școlară era obligatorie pentru toate clasele, iar confecţionarea acestora reprezenta o afacere profitabilă pentru întreprinzători.
Refacerea învăţământului constănţean în perioada interbelică a reprezentat un efort continuu şi neîntrerupt al corpului profesoral, al învăţătorilor, precum şi al Casei Şcoalelor, care s-au implicat în acţiuni de organizare a acestuia.
Analfabetismul era combătut printr-o campanie puternică cu scopul înscrierii copiilor în şcoli.
În sarcina şcolii cădea şi responsabilitatea măsurilor pe care autorităţile locale le luau pentru prevenirea și declanşarea unor epidemii.
Criza economică din anii 1929-1933 şi-a pus accentul şi pe derularea procesului instructiv-educativ, cifra elevilor a cunoscut o descreştere, cea mai scăzută fiind din anii 1930-1931.
Fenomenul crizei economice a agravat condiţiile de viaţă ale oamenilor ceea ce a condus la scăderea populaţiei şcolare.
Planul de învățământ adoptat în anul 1938 va dura până la reforma din 1948 şi cuprindea următoarele discipline: religia, limba română, limba franceză, limba germană istoria, științe naturale, geografia, desen, muzica, educaţia fizică.
Au fost înfiinţate şcoli comerciale, de arte şi meserii care au reprezentat mai târziu baza liceelor de specialitate.
Minoritățile sunt reprezentate prin școlile pe care le-au înființat pe teritoriul orașului Constanța.
Nevoia de EDUCAȚIE se impune ca o națiune să se dezvolte, să progreseze și să evolueze. Procesul de educație este într-o strânsă colaborare cu toate celelalte domenii de activitate și împreună construiesc o comunitate cu viziune!