Pe data de 27 februarie anul 274 este considerat că s-a născut Constantin cel Mare, la Naissus, provincia Dacia Mediterranea (astăzi orașul sârb Niș). Era o perioadă tulbure pentru Imperiul roman, din tablou nefiind lipsite luptele între migratori, conflictele între conducători, declinul economic.
Constantin I sau Constantin cel Mare a rămas cunoscut în istorie drept primul împărat roman creștin care, prin Edictul de la Milano, emis în 313, a acordat libertate creștinilor și a oprit persecuțiile la care erau supuși aceștia, în Imperiul Roman de Răsărit. În 325, el a convocat Conciliul ecumenic de la Niceea, moment în care pune bazele dogmei creștine și a adoptat textul primei declarații de credință creștină – Crezul de la Niceea, în care se afirmă trinitatea divinității.
În timpul acestui Conciliu de la Niceea, din 325, Constantin a decis să-și sărbătorească cei 20 de ani de domnie prin a-și încinge capul cu o diademă, de fapt o bandă de perle și pietre prețioase, iar purtarea unor astfel de podoabe a rămas păstrată simbol împărătesc.
Un vis cu Isus?!
Până în toamna anului 312, religia lui Constantin era păgână, el fiind adept al cultului sincretist al soarelui – Sol Invictus. Se pare că schimbarea neașteptată a credințelor lui Constantin s-a produs în ajunul luptei cu Maxentiu. Dupa istoricii crestini – Eusebiu de Cezareea si Lactantiu – lui Constantin i s-a arătat pe cer, în plină zi, semnul unei cruci mari, strălucitoare, chiar deasupra soarelui. Apoi, noaptea, i-a apărut în vis Iisus Hristos, având cu el semnul crucii, așa cum îl văzuse pe cer, și zicându-i că, dacă o să-l pună pe steagurile soldatilor, aceștia or să fie protejați. Au confecționat un steag cu modelul arătat în vis și au ieșit victorioși din luptă, chiar dacă nu avea decat 20.000 de soldati, iar Maxentiu avea 150.000 de soldati. Se spune că marele Constantin i-a povestit mai târziu lui Eusebiu că este convins de faptul că semnele care i s-au arătat au fost pentru a-l face să creadă în puterea lui Hristos și l-au făcut să treacă de partea creștinilor.
Biserica Sfântului Mormânt, construită la ordinal lui Constantin
În copilărie, micul Constantin a trait la curtea împăratului Dioclețian, mai bine de 10 ani, unde a primit învățătura armelor. Chiar dacă tânărul Constantin a trăit o mare parte din viață ca păgân, el a început să promoveze creștinismul începând cu anul 312. A devenit creștin și a primit botezul fie de la Eusebiu de Nicomedia – un episcop arian, fie de la Papa Silvestru I – așa cum este susținut de Biserica Catolică și de Biserica Ortodoxă Coptă..
Biserica Sfântului Mormânt a fost construită la ordinul său în locul presupus a fi mormântul lui Iisus din Ierusalim și a fost considerată cel mai sfânt loc din întreaga creștinătate. Din punct de vedere istoric, acesta a fost numit „primul împărat creștin” și a favorizat Biserica creștină.
Omul aflat între Antichitatea clasică și Evul Mediu
Figură emblematică, acțiunile lui Constantin au marcat o epocă distinctă în istoria Imperiului Roman și au determinat momentul de importanță crucială, care a făcut tranziția de la Antichitatea clasică la Evul Mediu. El a ordonat să fie ridicată o reședință imperială nouă în Bizanț și i-a dar un nume nou, de Noua Romă, loc ce a fost redenumit ulterior Constantinopol, nume derivat din propriul său nume, zonă în care avem actualul Istanbul.
Constantin a devenit un reper al Bisericii medievale, care l-a ridicat în slăvi ca pe un model de virtute, și conducătorii ce i-au urmat l-au proslăvit ca pe un model de urmat și un simbol al legitimității și identității imperiale. Deabia în timpul Renașterii au apărut aprecieri mai critice referitoare la domnia lui Constantin, tendințele din studiile moderne încercând o notă de echilibrare a ideilor extreme din studiile anterioare.
Obsesia asemănării sau chiar înrudirii
Nu doar în Imperiul Roman s-a propagat venerația pentru Constantin, dar și în statul bizantin de mai târziu era considerată o mare onoare ca un împărat să fie aclamat drept „noul Constantin”. Nu mai puțin de zece împărați au purtat acest nume, inclusiv ultimul împărat al Imperiului Roman de Răsărit.
Carol cel Mare, pentru a sugera că este succesorul și totodată egalul lui Constantin, a avut, la curtea sa, forme monumentale luate după modelul acestuia.
Și obsesia asemănării sau chiar înrudirii cu marele Constantin nu l-a urmărit doar pe Carol cel Mare, căci și Henric al VIII-lea, Filip al II-lea al Spaniei, Godfrey de Bouillon, Casa Capet, Casa Habsburg, Casa Stuart, dinastia macedoneană și familia Phokas… toți au pretins că sunt descendenții lui Constantin.
Mai mult, Geoffrey de Monmouth, episcop și istoric Welsh în serviciul regelui Henric I al Angliei, a încropit un fel de poveste conform căreia și legendarul rege al Britaniei, Arthur, era tot un descendent al lui Constantin.
Rolul aproape mitic, al lui Constantin, de luptător împotriva păgânilor și-a întins aura în istorie, mult timp după dispariția acestuia, el ajungând să fie perceput aproape ca un sfânt. Numele „Constantin” s-a transmis, devenind foarte popular, multe surse de transmitere ale sale găsindu-se în vestul Franței în secolele al XI-lea și al XII-lea.
