Mihail Sebastian: “Cartea îmi deschide atâtea porţi intime, încat a vorbi despre ea mi se pare un act de proprie devastare…“
Mihail Sebastian, pe numele real Iosif Mendel Hechter (pseudonim Victor Mincu), născut la data de 18 octombrie 1907, la Brăila, a fost un om de litere român, de origine evreu, care a scris romane, dramaturgie, dar și critică literară.
M. Sebastian a urmat cursul elementar şi Liceul „N. Bălcescu” în Brăila, apoi (1926), a susţinut bacalaureatul, teza scrisă de el fiind în mod special apreciată de preşedintele Comisiei, nimeni altul decât profesorul şi filosoful Nae Ionescu.
În anul1929, a absolvit Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti, iar apoi a început să-și pregătească doctoratul la Paris.
În literatură, a debutat cu versuri, în paginile revistei „Lumea” din Iaşi (anul 1926), folosind pseudonimul Eraclie Pralea. A urmat debutul în publicistică, devenind reporter la ziarul „Cuvântul”. A mai colaborat și cu alte publicații, precum “Tiparniţa literară”, „Vitrina literară”, „Vremea”, „Contimporanul”.
Concomitent, a tradus din Francis Jammes şi Marcel Proust.
În anul 1932, a făcut parte din organizarea grupului literar Forum, alături de Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Petru Comarnescu şi alții.
Romanul său „Femei” a apărut în anul 1933, în el fiind cuprinse patru nuvele unificate printr-un personaj. Remarcându-se în lumea literară, a urmat propunerea lui Liviu Rebreanu de a lucra alături de el, ca redactor şi cronicar literar la publicația „România literară”.
A urmat anul 1934, atunci când a ieșit de sub tipar romanul-jurnal ”De două mii de ani…”, prefaţat de Nae Ionescu.
Mihai Sebastian și-a descries, el – însuși, cartea astfel: „‘De două mii de ani'” este şi un roman, dar este mai ales altceva, un lucru atât de intim, încât astăzi, la apariţia cărţii, mă întreb cu spaimă dacă n-am trădat prea multe lucruri dintr-o experienţă pe care mă mândream multă vreme s-o ascund sub un surâs”.
Momentul publicării acestui roman a venit cu atacuri furibunde, atât din partea presei de stânga, cât şi a celei de dreapta, cărora autorul le-a răspuns, calm, în romanul „Cum am devenit huligan”, din anul 1935.
Anul 1935 a fost cel în care i-a apărut „Oraşul cu salcâmi”, premiat de Societatea Scriitorilor Români, iar în 1940 a urmat apariția romanului „Accidentul”, considerat cel mai bine constituit roman al autorului, poveste în care tema centrală este tot singurătatea.
Mihai Sebastian a fost un tip depresiv grav, dar care își folosea experiența aceasta în ceea ce scria, transformându-și siferința în generator de stare literară.
În viaţa literară, Sebastian s-a impus, ca dramaturg, cu piesele de teatru „Jocul de-a vacanţa” (care a fost pusă în scenă la Teatrul Comedia, anul 1938, în regia lui Sică Alexandrescu), „Steaua fără nume” (pusă în scenă la Teatrului Alhambra, anul 1944), „Ultima oră” (Teatrul Naţional din Bucureşti), „Insula” (o piesă care nu a fost terminate, Sebastian scriind doar două acte, iar cel de-al treilea a fost scris de actorul Mircea Şeptilici.
Destin măsurat în 37 de ani
În timpul războiului, M. Sebastian a fost persecutat şi a suferit din cauza legislaţiei antisemite. In septembrie 1940, în baza Decretului-lege din 9 august 1940, Sebastian a fost „licenţiat din serviciu, fiind evreu”, astfel că I s-a interzis să mai profeseze ca journalist, dar totodată i s-a retras și licenţa de avocat pledant. Ca dramaturg, i-a fost interzisă piesa „Jocul de-a vacanţa”, iar el nu a mai avut drept de semnătură.
În ziua de 29 mai 1945, dramaturgul, prozatorul, gazetarul şi eseistul Mihail Sebastian a încetat din viaţă, în urma unui accident rutier.
Era tânăr, nu împlinise încă 38 de ani.
După moartea sa, au mai fost publicate lucrările: „Teatru” (Bucureşti, 1946), „Ultima oră” (Bucureşti, 1956), „Opere alese” (I, Bucureşti, 1956), „Opere alese” (I-II, Bucureşti, 1962), „Jocul de-a vacanţa. Steaua fără nume. Ultima oră” (Bucureşti, 1965), „Întâlniri cu teatrul” (Bucureşti, 1969), „Eseuri. Cronici. Memorial” (Bucureşti, 1972), „Jocul de-a vacanţa. Steaua fără nume” (Bucureşti, 1975), „Opere” (I, Bucureşti, 1994), „Jurnal” (Bucureşti, 1996), „Jurnal de epocă” (Bucureşti, 2002).
“Jurnal”, o capodoperă
Cartea „Jurnal” (scrisă în perioada 1935-1944) a rămas drept o capodoperă a literaturii-document interbelice, fiind una dintre cele mai illustrative şi importante scrieri memorialistice ale literaturii române moderne. Cartea nu este numai o opera literară, ea având și valoare istorică, în ea fiind documentate secvențe din realitatea dură a antisemitismului vehiculat în societatea românească a acelor ani.
„Jurnalul” a fost publicat și în Germania (2005)m cu titlul „Voller Entsetzen, aber nicht verzweifelt / Tagebucher 1935-1944” („Îngrozit, dar nu disperat / Jurnal”). Succesul și recunoașterea cărții a venit cu acordarea importantului premiu de carte „Geschwister Scholl”, conferit la Munchen, postum.
„Jurnalul” a fost reeditat în anii ce au urmat (2002, 2005 şi 2016), fiind tradus şi editat în mai multe ţări, precum Franţa, Olanda, Cehia, Germania, Suedia, Marea Britanie, SUA.
Publicaţia Literary Review spunea despre „Jurnalul” lui Sebastian că „este mai mult decât o scriere esenţială pe tema războiului şi a Holocaustului: -e un câştig pentru patrimoniul întregii omeniri”.
