Într-o zi de 10 ianuarie, în urmă cu 84 de ani, trecea la Domnul marea soprană de operă Hariclea Darclée, solista care a dominat scena lirică mondială vreme de trei decenii (finalul secolului al XIX-lea – începutul secolului XX), în perioada efervescenţei culturale a Belle Epoque.
A fost supranumită în feluri diferite, precum ”privighetoarea Carpaţilor”, ”privighetoarea adorată”,”vocea începutului de secol”, ”măiastra pasăre de basm”, iar Enciclopedia dello Spettacolo a desemnat-o ”cea mai mare cântăreaţă a lumii pentru un timp de 25 de ani”.
Pe aripile visului!
Dacă, în urmă cu 137 de ani, o tânără româncă plină de ambiție și curaj nu ar fi plecat la Paris pentru a-și atinge visul cel mare, celebra arie din Tosca “Vissi d’arte, vissi d’amore (Am trăit pentru artă, am trăit pentru dragoste)” nu ar fi existat. Tânăra a trăit 3 ani în sărăcie, deşi primea de la tatăl său 500 de franci pe lună, dar avea acasă un soţ care îi tocase deja averea şi nu se opera din pierdut bani la jocurile de cărţi.
Povestea familiei micuței Hariclea are aer aurit: copila s-a născut la Brăila, pe 10 iunie 1860, într-o familie cu rădăcini elene. Mama Haricleii, Maria Haricli, născută Aslan, nepoată directă a domniței Mavrocordat, făcea mărturie cu fidelitate trăsăturilor date de amprenta originilor ei nobile, iar tatăl, Ion Haricli, era unul dintre marii proprietari din Teleorman, la Turnu Măgurele, loc în care Haricleea locuiește până la vârsta de aproape 16 ani, când familia o înscrie la Pensionul Lobkovitz din Viena.
Viața tinerei domnițe se derulează precum un film: în copilărie, Hariclea a fost la un pas de a muri de febră tifoidă, în februarie 1881 s-a căsătorit cu locotenentul de artilerie Iorgu Hartulari, devenind Hariclea Hartulari, a avut un fiu, Ion, dar nicio etapă a tinereții nu o abate din drum său de instruire muzicală făcută cu mari profesori.
După Paris, viața marii soprane se leagă de Italiei, în special de Teatro alla Scala din Milano unde, la 30 de ani, a debutat pe 26 decembrie 1890. După debutul la Opera din Paris și apoi la Scala din Milano, parcursul său a traversat aproape întreaga lume, marea soprană impunându-se pe principalele scene din Paris, Berlin, Florenţa, Roma, Lisabona, Buenos Aires, Monte Carlo, New York sau Moscova.
Ziua 14 ianuarie 1900 devine o dată memorabilă în istoria muzicii lirice universal – triumful Haricleei Darclée la Teatrul Costanzi, Roma, în rolul Tosca la premiera absolută a capodoperei cu același nume semnata de marele compozitor italian Giacomo Puccini, cel ce a considerat-o pe Hariclea Darclée singura interpretă care poate întruchipa perfect rolul Floriei în Tosca şi la cererea ei, a adăugat aria” Vissi d’arte, vissi d’amore”.
Debutul exploziv al operei Tosca dă curs, între anii 1900-1905, la un periplu de prestații pe marile scene: Lisabona, Buenos Aires, la Montevideo, Rio de Janeiro, Cazinoul din Monte Carlo, São Paulo, Rio de Janeiro, Barcelona, desigur București.
În perioada 1890-1914 marea soprană va avea în jur de 136 de apariții strălucitoare la Teatro alla Scala din Milano.
Din păcate, nu s-au păstrat înregistrări ale sopranei: matricele înregistrărilor realizate pentru Casa de discuri Fonotipia din Milano au fost distruse într-un bombardament din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Rămân mărturiile sonore a două cântece românești: Cântecul fluierașului de George Stephănescu pe o poezie a poetului Vasile Alecsandri (1821-1890) și Vai mândruță dragi ne avem („Frumoasa mea cât de mult ne iubim”) de Tiberiu Brediceanu cu acompaniament de pian, care poate fi ascultat și online.
În 1918 în plin apogeu al carierei sale muzicale, marea soprană se retrage de pe scenă și se reîntoarce definitiv în România, cu intenţia de a preda la Conservator. Își dorise foarte mult să înfiinţeze o şcoală românească de canto dar nu a avut niciun suport financiar. Avea 58 de ani.
Din păcate, la finele vieții, artista care fusese atât de apreciată de Verdi, Leoncavallo, Mascagni, Catalani, Puccini, care cântase cu Enrico Caruso, Titta Ruffo, Francesco Tamagno și care apăruse de nenumărate ori sub bagheta lui Toscanini, a trăit în țară într-un trist anonimat. “Măiastra pasăre de basm”, “privighetoarea adorată” a murit în sărăcie la București datorită faptului că viile sale de la Cotnari (sursa existenței sale după încheierea carierei) au fost distruse de o teribilă grindină, iar boala care i-a marcat sfârșitul (sarcom hepatic) nu i-a mai permis restaurarea lor. A murit la 10 ianuarie 1939, la Bucureşti, funeraliile au fost finanțate de Ambasada Italiei si a fost înmormântată în Cimitirul Bellu.
