În urmă cu 189 de ani, s-a deschis la Bucureşti „Şcoala de muzică vocală, declamaţie şi literatură”

Era o zi de 19 ianuarie, anul 1834, când s-a deschis, la București, „Școala de muzică vocală, declamație și literatură” a „Societății Filarmonice”, prima școală românească de teatru cu un program sistematic, organizație care a constituit piatra de temelie pentru viitorul Conservator. Scopul declarat al societății era: „cultura Limbei Românești și înaintarea literaturii, întinderea muzicii vocale și instrumentale în Prințipat și spre acestea formarea unui Teatru Național”.
Intorcându-ne puțin în timp, vedem cum, în 1833 – la inițiativa lui Ion Heliade-Rădulescu, Ion Câmpineanu, Costache Aristia, Grigore Cantacuzino, frații Golești și alții – este înființată Societatea Filarmonică, al cărei scop, declarat public, era acela de a asigura „cultura limbei românești și înaintarea literaturii, întinderea muzicii vocale și instrumentale în Prințipat și, spre acestea, formarea unui Teatru Național”.
(Se pare că societatea mai avea și alte scopuri păstrate secrete, care urmăreau unirea, egalitatea între sexe, emanciparea țiganilor, votul universal)
Ședințele Societății Filarmonice se țineau în casa lui Constantin Golescu din podul Mogoșoaiei. Activitatea Societății a încetat în 1838.
La 19 ianuarie 1834, se deschide Școala de muzică vocală, de declamație și de literatură, al cărei director devine Heliade-Rădulescu, care a contribut direct la primele reprezentații teatrale în limba română. Rolul acestei școli era de a pregăti actori profesioniști. Ion Heliade-Rădulescu a fost și profesor de literatură și istorie literară a diverselor popoare, de elocvență, de proză și poezie la Conservatorul Filarmonicii, alături de Costache Aristia, profesor de declamație și de muzicianul Ioan Andrei Wachmann, profesor de muzică vocală și instrumentală.
La apelul lui Heliade-Rădulescu au răspuns „plinii de râvnă amatori” care au ajutat la adunarea sumelor necesare de bani pentru închirierea spațiului, plata profesorilor, „tipărituri de bucăți dramatice”, traduceri, precum și pentru „toate cele trebuincioase școalei”.
Primul director al școlii, totodată și profesor de literatură, Ion Heliade-Rădulescu își luase angajamentul ca, „spre înlesnirea cheltuielilor casei”, să susțină cursurile gratuit.
Din echipa de profesori ai școlii mai făceau parte: Constantin (Costache) Aristia (mimică, declamație și limba franceză), Costache Mihalache (limba română), Bongianini, apoi Conti (muzica vocală), Schlaf (pian), Duport (dans și scrimă), Winterhalder (istoria artelor).
Dintre aceștia, cel mai titrat era Aristia, actor și scriitor cu studii la școala din Paris a lui Joseph François Talma, care își asumase rolul de a-i introduce pe tineri în tainele declamației și artei dramatice.
Cursurile şcolii erau frecventate de băieţi şi de fete, lucru rar în epocă, tineri aspiranți care proveneau din medii foarte diferite, atât din rândul micii boierimi cât și din pătura socială a celor fără vreo situație material.
Printre eleve se afla atât Eufrosina Popescu, cântăreaţă de operă ce a devenit celebră sub numele de E. Marcolini, cât și Costache Caragiale, cel care va deveni în 1852 primul director al Teatrului Mare (Național).
Fetele aveau asigurate cazarea, hrana și îmbrăcămintea în timp ce băieții beneficiau de o bursă de întreținere, lunară. Conform regulilor Școlii, toți învățăceii „se vor îndatora în scris că, săvârșindu-și cursurile vor rămâne actori în Țara Românească.”
Prima reprezentație publică a avut loc pe 29 August 1834, program primului spectacol al Școlii conținând: Cavatina din opera „Piratul” de Vincenzo Bellini și tragedia „Mahomed sau Fanatismul” de Voltaire.
Din mărturiile contemporanilor, aflăm că deschiderea spectacolului a fost făcută de către directorul școlii, Ion Heliade-Rădulescu, care a vorbit audienței despre menirea teatrului în societate și despre datoria spiritelor conducătoare ale vremii de a înființa un teatru național, cu actori înzestrați „cu toate drepturile pe care le au și ceilalți slujbași”.
În discursul său, pe lângă mulțumirea adusă celor care au sprijinit financiar Școala, Heliade-Rădulescu a ținut să remarce și sacrificiile elevilor, „oameni foarte rari în societate prin toate calitățile pe care trebuie să le întrunească pentru a fi considerați artiști compleți”, mulți dintre ei urmându-și talentul în ciuda dezacordului familiei, „călcând în picioare prejudecățile”, suportând „strâmtoarea și neaverea.”
Pentru întâia dată, în România, se vedea o reprezentație de teatru românesc cu artiști tineri români de familii bune, muzică militară românească. Parterul sălii, înțesat de scaune, era plin de boierii cei mari ai țării, care aplaudau și strigau: Să trăiți copii!”
Deși au urmat procese de reorganizare și diversificare a activității, s-a deschis și o secție de muzică instrumentală, s-a înmulțit numărul spectacolelor de dramă și comedie, Școala Filarmonică și-a închis porțile, după numai 3 ani de activitate.
Memorabilă rămane declarația lui Ion Heliade-Rădulescu: „Dacă scrierea sau cărțile unei limbi sunt trupul literaturei unei națiuni, declamațiunea este sufletul ei; fără dânsa literatura este ca moartă și nici odată nu va face isprava unui trup însuflețit”, observa Ion Heliade-Rădulescu.