Grigore Alexandrescu a fost învățător, poet, traducător, prozator, și cel mai important fabulist român. El a realizat prin versuri – personalizând animalele, plantele şi chiar obiecte – o satiră neiertătoare a moravurilor, mentalităţi sau greşelilor întâlnite în timpul său, făcând adevărate tablouri animate din defectele umane, colorate și redate literar în cel mai ironic mod posibil.
Grigore Alexandrescu este cel care a introdus, în literatura română, trei specii literare noi, autonome – epistola, meditația și satira.
S-a născut pe 22 februarie 1814, la Târgoviște, conform propriilor sale mărturii, deși în certificatul său de deces, anul naşterii ar fi 1810, iar conform mărturiilor bunului său prieten Ion Ghica, anul nașterii lui G. Alexandrescu ar fi 1812. În anul 1827, după ce și-a pierdut ambii părinți, se mută la unchiul său, la Bucureşti, unde locuiește ”într-un beciu sub scară, la Mitropolie”.
Mintea sa, tezaur ambulant
În anul 1831, începe să urmeze școala de limba franceză a lui Vaillant, fiind înscris la clasa de literatură, iar din 1832, școala este integrată în școala Sf. Sava. Aici, Alexandrescu învață atât greaca veche cât și greaca nouă, franceză, slavonă, istorie universală și capătă noțiuni juridice, toate aceste discipline aprofundate cu meticulozitate formându-i o cultură impresionantă, care a antrenat o memorie remarcabilă, un adevărat tezaur ambulant.
Acesta este locul în care face cunoștință cu Ion Ghica, personalitate marcantă a celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea, un individ instruit multiplu – învățător, economist, matematician, scriitor, diplomat, om politic. Între Alexandrescu și Ghica se leagă o prietenie statornică, pe viață.
La 6 martie 1832, are loc debutul său literar al lui G. Alexandrescu, în „Curierul românesc”, cu poezia „Miezul nopţii”.
În anul 1834, se înrolează în armată, devenind sublocotenent (praporgic) în cadrul unui corp de gardă unde se redactau documentele. Cariera sa literară punctează, în anul 1835, publicarea traducerii tragediei „Alzira sau Americanü”, de Voltaire, an în care superiorii din armată îl trimit la Focșani (granița de la acea vreme dintre Moldova și Țara Românească), unde are misiunea de a verifica documentele călătorilor și de a număra vitele care tranzitau hotarul.
Arestat pentru o poezie
În 1837, își dă demisia din armată și revine la București, unde își ia in serios rolul și condiția de scriitor, fiind văzut „îmbrăcat în frac negru verde cu nasturi de metal” și frecventând societatea bună, balurile, seratele şi localurile la modă. Apar și două povești de amor, cu Eliza – muza sa în poeziile „Eliza”, „Aşteptarea” şi „Inima mea e tristă” -, și cu Emilia – care „doar îi primea omagiile, fără a da la schimb nimic” şi care dorea să fie iubită doar ”prietenește”.
Din 1838, când îi apare al doilea volum de poezii „Elegii şi fabule”, începe să colaboreze la cotidianul „România”. În 1840, trece printr-o experiența neplăcută de a fi arestat timp de trei luni, deși era practic nevinovat, el fiind autorul poeziei „Anul 1840”, apărută în „Dacia literară”, cu un mesaj îndreptat acid împotriva Rusiei.
Șef la ”masa jălbilor” și ”poet al curții”
Urmează anul 1842, când pleacă, împreună cu Ion Ghica, într-un periplu la mănăstirile din Oltenia, călătoria fiind sursă de inspiraţie din care aveau să apară cele mai importante poezii de inspiraţie patriotică pe care urma să le scrie – „Umbra lui Mircea la Cozia”, „Răsaritul lunii la Tismana”, „Mormintele la Drăgăşani” şi un „Memorial de călătorie”.
G. Alexandrescu își folosește telentul literar și în scopuri… juridice, în perioada 1842-1848 de domnie a lui Gheorghe Bibescu, el devenind șef la ”masa jălbilor”, acolo unde se ocupă de sintetizarea scrisă plângerilor care urmau să ajungă la domnitor. Activitatea din această perioadă este împletită cu cea de publicare a poezilor și fabulelor pe care nu încetase să le scrie. Talentul său literar este apreciat de Bibescu, care îl ridică la rangul de paharnic, primind condiția de ”poet al curții”. Între timp, Alexandrescu devine membru al „Asociaţiei literare”, iar un an mai târziu publică un nou volum de poezii „Suvenire chi impresii, epistole chi fabule”, dar şi traducerea tragediei „Meropa”, de Voltaire.
Campanie electorală tradusă literar, în favoarea lui Cuza
În timpul Revoluţiei de la 1848, scriitorul scapă la limită de represiunile contrarevoluționare, el alăturându-se lui Nicolae Bălcescu, Cezar Bolliac şi Dimitrie Bolintineanu; în aceeași perioadă devine membru al Comitetului de redacţie al ziarului revoluţiei „Poporul suveran” iar, între anii 1849 și 1855, e numit director al Arhivelor Statului. Este perioada în care primește și funcţia de secretar la Senat, având și calitatea de membru în „Comisia documentală”, care avea atribuția de a verifica documentele prin care se justificau averile mănăstireşti.
Funcțiile lui Alexandrescu numără mai multe poziții însemnate, precum cea (din anul 1856) de director al Eforiei Spitalelor sau cea de ministru al Cultelor și membru al Comisiei Centrale de la Focșani.
Îmbinând literatura cu tabloul politic al vremii, în1859, Alexandrescu scrie poezia „Măriei-sale domnitorului Alexandru Ioan I”, lucrare din care reiese cât de mulțumit era de reuşita Unirii Principatelor.
Pe plan personal, scriitorul se căsătorește, în mai 1860 la Focşani, cu Raluca Stamatin, fiica unui spătar din Moldova, pe care o descria astfel: „o fiinţă oacheşă, nu frumoasă, însă blajină, ascunzând un trup abundent sub largile foi de tafta“…
Condamnat de o boală ”ce-n minte se-ncuibează și nu mai are leac”
Din păcate, la doar foarte scurt timp după nuntă, la doar patru zile, Alexandrescu se îmbolnăvește de o afecțiune ”ce-n minte se-ncuibează și nu mai are leac”, ceea ce îi reduce drastic productivitatea literară. În ultimii 25 de ani de viaţă, el acuză o sănătatea din ce în ce mai precară. La şuetele ținute în cercurile literare ale vremii s-a speculat mult pe subiectul îmbolnăvirii poetului, fiind discutată povestea, neconfirmată vreodată, conform căreia, în spatele degradării stării sale mintale, se afla răzbunarea unei femei trădate de scriitor, Mariţa Berlescu (fiica unor boieri cu renume în Bucureşti) care i-ar fi trimis poetului un borcan de dulceaţă otrăvită, ca dar de nuntă.
Făcând referire la boala lui Alexandrescu, George Călinescu spune că, după declanșarea afecțiunii, poetul avea să se clatine «un sfert de veac între eroare şi luciditate, sau cel puţin între demnitate şi un sentiment atroce de umilinţă şi ruşine». La data de 14 iunie 1860, poetul este scos din Comisia Centrală, din cauza acestei boli grele, “care îl pune în neputinţă de a mai ocupa această funcţie, fiind numit în locul său Gr. Arghiropol”, potrivit istoricului Horia Dumitrescu.
Anul 1861 este cel în care vine pe lume fiica poetului, Anghelina, în 1863 apare volumul „Meditaţii, elegii, epistole, satire şi fabule”, iar în 1864 primește o rentă viageră în valoare de 1000 de lei, răsplată pentru cei 23 de ani de slujbă în serviciul statului.
Ucis de uitare, moartea a venit ca o formalitate
Grigore Alexandrescu a trecut în neființă pe data de 25 (din unele informații, 26) noiembrie 1885, pe un pat din casa fiicei sale. El a fost condus la groapă într-un dric sărăcăcios, fiind prezenți doar câțiva prieteni. Bunul său prieten, Ion Ghica, aflat în cortegiul funerar, a comentat necăjit nerecunoştinţa oamenilor.
La moartea lui Grigore Alexandrescu, Vasile Alecsandri scria, de la Paris: ”Moartea bietului Alexandrescu nu m-a mâhnit atât de mult, căci el era mort de mulți ani, cât m-a mâhnit nepăsarea generației actuale în privința lui și uitarea în care căzuse numele lui, odinioară strălucit”…
