Constantin Brâncuşi este geniul artei contemporane, cel care a dăruit României și lumii întregi “scara pe care se urcă la cer”: „Coloana infinitului”.
S-a impus ca fiind, deopotrivă, atât unul dintre cei mai mari sculptori ai lumii, cât și un mare gânditor. A transferat filosofia în sculptură, spunând „sculptorul este un gânditor, iar nu un fotograf al unor aparenţe derizorii, multiforme şi contradictorii”.
Supranumit de unii „Titanul”, de alții „părintele sculpturii moderne”, un brand care a făcut înconjurul globului, el s-a născut pe 19 februarie 1876 la Hobiţa, comuna Pestişani, judeţul Gorj, tatăl său fiind Nicolae Radu Nicolea Brâncuşi, cioplitor în lemn, și mama, Maria, casnică.
Astăzi, operele lui se vând cu zeci de milioane de euro
Copilărie în rele bătăi cu nuiele
Totul a început cu povestea unui copilaş bătut cu nuiele de tatăl său, care a crescut și a devenit unul dintre cei mai importanţi artişti ai secolului al XX-lea. A crescut alături de încă cinci fraţi, familia lui fiind una înstărită şi respectată prin părţile locului.
Copil mic fiind, Brâncuşi era bătut de către fraţii săi mai mari şi de către asprul său tată, ceea ce l-a făcut ca, deși avea doar câţiva anişori, să fugă de acasă.
Pe când avea 7 ani, și era trimis pe câmpiile de la poalele Carpaţilor, cu turma familiei, în loc să meargă la şcoală, micul Brâncuși își ocupa timpul sculptând în lemn diverse obiecte utile pentru casă – linguri de lemn, picioare de pat, diferite ornamente.
La 9 ani, primul serviciu, într-o vopsitorie
Avea numai 9 ani când a pleacat de acasă, ajungând la Târgu Jiu, unde a lucrat într-o vopsitorie. Este prima slujbă dintr-o serie de locuri de muncă total nepotrivite a fi făcute de către un copil; urmează Slatina, unde lucrează într-o băcănie, şi apoi Craiova, aici fiind ajutor într-o cârciumă, pentru câţiva ani.
În toată această perioadă, el continua să-și exerseze talentul de a copli în lemn, iar în anul 1894 se înscrie, cu bursă, la Şcoala de Arte şi Meserii din Craiova. Dorinţa de a merge pe calea artei l-a făcut pe Brâncuşi să devină autodidact, el învăţând de unul singur să scrie şi să citească.
Instruirea sa continuă la Bucureşti, unde se înscrie la Şcoala de Belle Arte, sursa de finanțare provenind din vânzarea părții sale din moştenirea venită de la unul dintre fraţii săi. Aici, Constantin Brâncuşi este un elev model și absolvind în numai 4 ani cursurile a căror durată completă era de 5 ani. Ani mai târziu, avea să afirme: “munca istovitoare, asiduă şi tenace, îndemânarea şi pasiunea, de aici, din şcoală le-am deprins“.
În perioada 1900-1902, sub îndrumarea unui dintre profesorii săi, Dimitrie Gerota – medic renumit şi membru corespondent al Academiei Române, Brâncuşi realizează opera Ecorşeu, un minuțios studiu făcut pe corpul uman. Lucrării sale, care are ca temă un bărbat fără piele, fiindu-i redat în detaliu fiecare muşchi, primeşte medalia de bronz şi este expusă, în 1903, la Ateneul Român (acum, lucrarea se află în Muzeul de Artă din Craiova).
Prima lucrare, un eșec pe care nu știe să-l accepte
În anul 1902, Brâncuşi absolă Şcoala Naţională de Arte Frumoase, cu notă maximă, iar în 1903, la încheiera stagiului militar, el pleacă la Paris. Pentru că avea nevoie de bani pentru drum, Brâncuşi primeşte prima lui comanda, cea a unui monument public, bustul generalului medic Carol Davila. Tânărul realizează sculptura (care, în 1912, este expusă în curtea Spitalului Militar din Bucureşti), dar lucrarea sa nu i-a mulţumit pe cei care au comandat-o , aceștia având obiecții asupra modului în care fuseseră constituite trăsăturile faciale ale generalui, de așezarea epoleţilor etc Dezamăgit și supărat, Brâncuși a plecat la drum spre Paris fără să mai ceară și restul de bani. A plecat spre Paris… pe jos. Vreme mai târziu, aflat în atelierul său din Paris, Brâncuşi povestea întâmplarea:“Ar fi fost o muncă uşoară, dar ca de prostituată, care mi-ar fi adus cei câţiva bani cât îmi trebuiau ca să-mi plătesc un bilet de drum de fier până la Paris. Dar ceva care se înnăscuse în mine şi pe care simţeam că creşte, an de an şi de câţiva în rând, a izbucnit năvalnic şi nu am mai putut răbda. Am făcut stânga-mprejur, fără nici un salut militar spre marea panică şi spaimă a doctorului Gerota, de faţă… şi dus am fost, pomenind de mama lor.”
A plecat spre Paris… pe jos
Începe să cunoască mirajul Occidentului începând cu anul 1896, când merge la Viena și trăiește acolo, lucrând ca cioplitor în lemn, ducând un trai dificil de supraviețuire dar fiind fericit că putea admira pentru prima dată sculpturile egiptene, care i-au influenţat arta.
Urmează un periplu făcut cu rucsacul în spate, drumurile sale ducând spre capitalele culturii europene a secolului al XIX-lea şi al XX-lea, precum Budapesta, Viena, München, Zürich, oraşe în care vizitează, cu mare interes și pasiune, muzeele de artă.
Continuând călătoria spre Paris, Brâncuși se oprește la München, apoi porneşte la drum prin Bavaria, Elveţia, ajungând pe pământ francez și simțind că se apropie de Paris, destinația mult visată. Mergând pe jos, fără să fie pregătit pentru o astfel de călătorie, când s-a apropiat de oraşul Lunéville, Brâncuşi a fost surprins de o ploaie rece, și face o pneumonie infecţioasă care se complică. Este nevoit să rămână să se trateze la un spital de maici, iar în urma bolii nu mai are puterea de a parcurge drumul pe jos, astfel că este nevoit ca, până la Paris, să meargă cu trenul. Într-un interviu din 1942, Brâncuşi rememora, trist, drumul până în capitala franceză:“„N-aveam unde dormi pe vreme rea. Am întâlnit un vagabond care m-a îndrumat la o casă de adăpost pentru lucrătorii care mergeau dintr-un oraş într-altul să-şi caute de lucru. Şi acolo mi-au dat şi mie un mic ajutor, aşa că am ajuns la Basel, unde mi-am vândut restul de haine. Tot drumul acesta pe jos, prin Bavaria, Elveţia, Alsacia, l-am făcut uşor. Mergeam cântând. Ştiam că ceea ce trebuie să se întâmple, se va întâmpla.”
Specializat în spălatul paharelor…
Primul an trait la Paris a fost unul greu pentru Brâncuşi, după cum mărturisea chiar el: “La Paris am dus-o greu, la început. Uneori mă ţineam de ziduri ca să nu cad. De foame. De boală. Am lucrat, pentru a-mi câştiga existenţa, ca spălător de vase în restaurante. Mă specializasem în spălatul paharelor.”
Viața lui a luat o întorsură bună în 1905, când ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Publice din Paris i-a oferit o bursă de studio pentru a se înscrie la Şcoala de Belle Arte, unde a fost încadrat la clasa artistului Antonin Mercié. Mărturisirile lui Brâncuși vorbesc despre zbaterea sa în a-și vedea exact locul: „La Paris am fost prieten cu Matisse, cu Erik Satie, cu Modigliani şi – în special – cu Guillaume Apollinaire, a cărui moarte a fost un dezastru pentru arta modernă. Era un camarad minunat. Te simţeai cot la cot cu el. Am intrat ca elev în atelierul lui Mercier unde ajunsesem la o mare dexteritate tehnică. Făceam cîte o sculptură pe zi în genul lui Rodin. N-am mai putut trăi în preajma lui, a maestrului Mercier, deşi mă iubea. «Făceam », ca şi el. Pastişam inconştient pe Rodin, ca şi Mercier, dar vedeam pastişa . Eram nenorocit. Au fost anii cei grei, anii căutărilor, anii de regăsire a unui drum propriu. Am plecat de la Mercier, l-am supărat, dar trebui a să- mi caut calea mea. Am ajuns la simplitate, la pace şi bucurie, din dificultăţi intime.”
“Nimic nu creşte la umbra marilor copaci“
În anul 1906, Constatin Brâncuşi expune întâia dată la Société Nationale des Beaux-Arts şi la Salon d’Automne din Paris, moment în care, deși îi impresionează pe critici, personal este mulțumit de propriile creații. În acelaşi an, el se vede obligat să părăsească Şcoala de Belle Arte, pentru că împlinise 30 de ani și asta era vârsta maximă de acceptare a studenților. Urmează vernisajul expoziţiei Societăţii Naţionale a Artelor Franceze (1907), unde Brâncuşi este prezent cu câteva piese – un bust, un cap de copil şi „Mîndria“. Aici este locul în care celebrul Rodin îl remarcă şi îi oferă marea şansă de a deveni ucenicul său iar tânărul Brâncuşi îl refuză, motivând că trebuie să meargă pe propiul drum – „Nimic nu creşte la umbra marilor copaci“.
Începând cu anul 1909, atât domiciliul cât și atelierul lui Brâncuşi sunt pe strada Montparnasee, loc ce urma să devină celebra adresă Rue de Montparnasee, 54.
“Eu nu creez păsări, ci zboruri”
Anul 1908 este cel în care Brâncuşi realizează prima sa creație, “Sărutul”, care nu respectă curentele europene sau direcțiile date de stilul lui Rodin. Tehnica lui – cea a cioplirii directe, folosind uneltele gopodarilor cioplitori în lemn din satul său – a făcut senzaţie printre artiştii începutului de secol XX.
Stilul tehnicii lui Brâncuși perfecționează formele simplificate și un prim rezultat al evoluției se concretizează în anul 1912, cu celebra “Măiastră”, lucrare din bronz ce simbolizează o pasăre din mitologia populară românească. Varianta inițială este urmată de 28 de versiuni, până în 1940.
Negreșit, Brancuși deschide drumul sculpturii abstracte în secolul al XX-lea, piesa de referință pentru acest moment fiind o sculptură din bronz şlefuit, “Pasărea în spaţiu”, creație care concentrează esenţa zborului pe dimensiunea nesfâsșită a văzduhului, printr-o formă de elipsă a unei păsări abstracte
Începând cu 1913, Brâncuşi expune şi în America, la Salon des Indépendants din Paris şi la Armory Show din Boston, New York şi Chicago, concomitant, declanșând un val uriaș de surpriză și admirație cu sculptura “Domnişoara Pogany”.
Coloana infinitului, inspirată de stâlpii gopodăriilor româneşti
La un an de la experiența americană, în atmosfera Marelui Război, gândindu-se la țara sa, marele sculptor își întoarce interesul spre prima sa iubire – lemnul și realizează “Fiul risipitor”. Exercițiul în lemn îl inspiră și, în 1918, Brâncuşi realizează celebra Coloana infinitului, sursa de inspirație fiind stâlpii gopodăriilor româneşti.
În anul1919, Brâncuşi declanșează un mare scandal, cu piesa “Prinţesa X” (pentru care se pare că i-a fost model prinţesa Maria Bonaparte), o lucrare sculptată în bronz, expusă la Grand Palais,care i s-a cerut să o retragă, din cauza aprecierii criticilor care au afirmat că opera seamănă cu un falus. Autorul și-a susținut creația, vorbind despre faptul că este un omagiu adus sexului frumos: „Statuia mea, înţelegeţi domnule, este femeia, sinteza însăşi a femeii. Cinci ani am lucrat, şi am simplificat, am făcut materia să spună ceea ce nu se poate rosti. Şi ce este în fond femeia? Un zâmbet între dantele şi fard pe obraji? Nu asta este femeia!“
În anii 1937 și 1938, Brâncuși se întoarce în România pentru a participa la inaugurarea complexului de la Târgu Jiu, alcătuit din lucrările din oţel, supradimensionate, ale operelor “Coloana infinitului”, “Poarta sărutului” şi “Masa tăcerii”.
Chiar dacă s-a impus ca unul dintre cei mai importanţi artişti din întreaga lume, pentru prima jumătate a secolului al XX-lea, Brâncuși a suferit de dorul de ţară.
”… arta Renaşterii a fost un măcel”
Atelierul său din Montparnasse era asaltat de tinerii artişti, de prieteni, de consumatori de artă. Lui Brâncuşi, însă, nu-i plăcea să vorbească prea mlt și în special nu agrea discuțiile despre propria persoană. Când era provocat de auditoriu, format de obicei de cei care îi vizitau atelierul, el avea anumite opinii pe care le relua mereu, cum era aceea că arta Renaşterii a fost un măcel, iar artiştii nu trebuie sa se întoarcă nicicând la acele idei. „Tradiţia a fost întreruptă în timpul Renaşterii. Eu am cel mai mare respect pentru Giotto, după el au venit tirani, precum Michelangelo, care a pictat fără sentiment religios şi chiar fără respect pentru viaţă. Am văzut Capela Sixtină. E ca o măcelărie. Ceea ce trebuie este fluiditatea, forţa şi adoraţia liniei.”
În descrierile vremii, făcute mai ales de către cei apropiați, Brâncuși redat astfel: „O barbă albă de chinez, o cămaşă tot albă, o tichie, sandale, un brâu din piele, o faţă roşcovană, luminată de razele soarelui şi înfrumuseţată de trecerea anilor, buze groase care vibrează la fiecare respiraţie, el absoarbe frumuseţea care îl înconjoară, frumuseţea creată de propriile sale mâini.”, (Robert Payne) sau „Înalt numai de 1, 60 m, el avea alura unui bărbat mai înalt. Purta haine grele: un halat alb de lucru, pantaloni albi, o bonetă albă de marinar ridicată trăsnit într-un colţ şi saboţi de lemn. Când era frig îşi punea un şal pe umeri. Şchiopăta din cauza unei fracturi prost reparate şi se sprijinea într-un baston. Avea un nas frumos desenat, sprâncene stufoase, ochi pătrunzători şi o barbă lungă, cenuşie. În tinereţe era poreclit Vulpoiul, din cauza părului brun-roşcat şi a firii sale şirete.”
Adoptat cu totul de francezi, care și l-au revendicat, Constantin Brâncuşi se stinge din viaţă pe 16 martie 1957 şi este înmormântat în cimitirul Montparnasee din Paris. Atelierul său a devenit parte, în totalitate, din Muzeul de Artă Modernă din Paris.
Foto – Constantin Brâncuși alături de câinele său Polaire, fotografiat de Man Ray, (1930)
