Data de naştere a lui Mircea Eliade (1907-1986) a suferit mai multe… modificări, atât în mass-media, și în literatura de specialitate, fiind enunțate mai multe variante: 25 februarie/ 28 februarie/ 8 martie/ 9 martie/ 13 martie/ 19 martie 1907
În anul 1983, un important cercetător roman, Constantin Popescu-Cadem a dat publicității (în paginile din ,,Revista de istorie şi teorie literară”, ianuarie-martie 1983) actul de naştere nr. 1996 din data de 1 martie 1907, document edificator pentru stabilirea momentului naşterii lui Eliade, la 28 februarie 1907, ora 5 dimineaţa. Aceasta este data care mai figurează consemnată în scrierile lui George Călinescu şi, mult mai târziu, în cele ale istoricului literar Mircea Handoca – acesta fiind și primul care a făcut precizarea că data de 28 februarie 1907 este pe stil vechi, ceea ce însemna că. pe stil nou, îi corespunde data de 13 martie 1907.
Eliade, un brand de țară
Viaţa lui Mircea Eliade deruleză trecerea între două ipostaze: insubordonatul adolescent miop, marcat de trecerea prin corigenţe, şi ilustrul profesor de istorie a religiilor din SUA, respectat de mediul academic și adorat de hipioţi.
Zestrea lăsată de marele scriitor numără peste 30 de volume ştiinţifice, opere literare şi eseuri filosofice, traduse în 18 limbi, la care se adaugă peste 1.200 de alte materiale editoriale.
Eliade și Heliade
Rezonanța numelui Eliade se aseamănă cu cel al unui alt mare cărturar, Ion Heliade Rădulescu, ceea ce trimite la posibilitatea existenței unui grad de rudenie.
De fapt, nu exista nicio legătură de sânge, explicația este mult mai… interesantă: tatăl lui Mircea Eliade, ofiţer de infanterie din Tecuci, Gheorghe Ierimia pe numele său inițial, îşi schimbase numele în onoarea marelui scriitor. Erau vremurile în care se purta rebranding-ul personal. Între cei trei copii, Mircea era al doilea (alături de Corina şi Nicu), el venind pe lume într-o primăvară, într-o zi, spunea el, norocoasă:13 martie 1907.
O miopie cât un titlu de carte
Marea descoperire din viața junelui Mircea a fost biblioteca. Dar bucuria întâlnirii cu lumea cărților s-a transformat într-un coșmar atunci când părinţii săi sunt sfătuiți de învăţător să nu-l lase să citească prea mult, pentru că are ochii slabi. Copilul nu renunță la citit, lectura diind făcută pe ascuns, în fundul grădinii, în pod, în pivniţă.
De neoprit, miopia creștea galopant iar medicii aveau toți acceași recomandare, care spunea că nu trebuia să-şi obosească ochii citind prea mult la lumina lămpii. „Dar cum aş fi putut să-mi menajez ochii într-un timp când aproape în fiecare saptămână descopeream un nou autor, alte lumi, alte destine? Încercam, totuşi să mă apăr, citind fără ochelari, cu bărbia lipită de carte, sau închizând când un ochi, când celălalt, sau apăsându-mi ochelarii pe nas, sau schimbând becurile, când albastre, când albe, când slabe, când puternice. Apoi, când ochii îmi lăcrimau şi mi se împăienjeneau de-a binelea, treceam în odăiţa de alături şi mă spălam cu apă rece. Rămâneam apoi câteva minute întins pe pat, cu ochii închişi, încercând să nu mă mai gândesc la nimic…“, îşi aminteşte Eliade despre problema sa care, ani mai târziu, avea să devină un titlu de referință în literature: “Romanul adolescentului miop”
Pianist ratat
Chiar dacă tânărul Mircea își dorea tot mai mult să citească fiecare carte care-i pica în mână, tatăl său avea alte planuri pentru viitorul lui și îi cultiva calităţile de pianist. Deși Mircea trebuia să exerseze la pian, minim două ore pe zi, el nu reuşea, oricât de mult ar fi repetat, să reţină o melodie întreagă. Convins că are în casă un „viitor mare pianist“, care trebuia să se obișnuiască să dea concerte, seniorul Eliade a organizat o primă reprezentație: a închiriat o sală pe Bulevardul Academiei, a tipărit afişe şi distribuit, el insuși, biletele. Din păcate, sala a fost plină numai pe jumătate, cei prezenți fiind rude şi prieteni de familie. Mircea Eliade își amintea cum a cântat fragmente din Sonata “Patetica” și le-a cântat prost, ceea ce l-a convins că nu acesta era drumul său.
Corijent la franceză, germană și… română
Mircea Eliade nu a fost un elev strălucit. Nu s-a remarcat nici în şcoala primară, nici la liceu. Era tipul de elev care nu înţelegea de ce trebuie să stea, acasă, să scrie teme pentru şcoală, nu vedea rostul învățării gramaticii limbii franceze, „o disciplină absurdă şi ineficace”. El era atras mai mult de zoologie, îi plăcea să studieze plante şi insecte, aducând acasă borcane pline cu şopârle, broaşte şi tritoni. La școală, curgeau corigenţele, la română, la franceză şi la germane, toate în același an de studio.
Îngrijorarea de acasă și privirile dezaprobatoare de la școală l-au făcut pe Eliade să se concentreze și să-și rezolve corigenţele. Mai mult, în urma unor promisiuni făcute tatălui său, el începe să ia numai note de 10, la limba română. Îl ajuta mult talentul în scrierea compunerilor, profesorilor nevenindu-le să creadă că sunt compoziții personale.
După ce acceptă, cu greutate, că nu va ajunge un bun chimist aşa cum își propusese, Eliade alege Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti, unde își face prieteni precum Constantin Noica și Nae Ionescu.
O iubire ca o capodoperă cinematografică: Mircea Eliade şi Maitreyi Devi
Proaspăt absolvent al Facultăţii de Litere şi Filosofie din Bucureşti, Mircea Eliade pleacă, pe un vapor, din Alexandria spre India. Avea aprobată cererea sa de a studia filosofia indiană şi limba sanscrită cu Surendranath Dasgupta, la Calcutta. În buzunarul sacoului, avea o scrisoare cu timbru indian, primită din partea maharajahului Manindra Chandra Nandy din Kassimbazar, care îl invita, pentru cinci ani, în India.
Ajuns pe pământ indian, nu trece mult timp și Eliade este invitat să locuiască în locuinţa mentorului său, unde se simțea ca în propria casă. Aici, o cunoaşte pe Maitreyi, fiica mai mare a lui Dasgupta, tânăra părându-i-se, la început, cam urâţică „cu ochii ei prea mari şi prea negri, cu buzele cărnoase şi răsfrânte, cu sânii puternici, de fecioară bengaleză crescută prea plin, ca un fruct trecut în copt“.
Pentru a putea comunica, tânărul o învață limba franceza, iar tânăra de 16 ani îi dă lecţii de bengali. Din parfumul intimității dat de lecțiile reciproce, Mircea s-a îndrăgostit de Maitreyi, intens și obsesiv, ceea ce îl face să enunțe inclusiv decizia sa de convertire la hinduism. Povestea iubirii dintre cei doi este, însă, primită cu dezaprobare și chiar dezgust de profesorul Dasgupta, care-l dă afară pe junele amorezat din locuința sa și îi interzice lui Maitreyi să îl mai vadă.
Tulburat, Mircea Eliade pleacă în Himalaya unde, preț de câteva luni, trăieşte în sihăstrie. „Sufeream cu atât mai mult cu cât înţelegeam că, odată cu Maitreyi, pierdusem India întreagă. “
Eliade revine în țară în anul 1933 și începe să descrie experienţa indiană, în romanul „Maitreyi“. În scurt timp, cartea devine un succes naţional şi mai apoi international. În anul 1972, „Maitreyi“ a lui Mircea Eliade primește un “drept la replica”, apărând cartea „Dragostea nu moare“.
Universitatea din Chicago înfiinţează o catedră cu numele lui Mircea Eliade
După prima căsătorie, cu Nina, care moare în 1944, Eliade se căsătoreşte cu Christinel, cea alături de care trăieşte până în ultima zi, pe 22 aprilie 1986. Cu ultima soție, Eliade petrece o bucată de viaţă la Chicago, acolo unde el este profesor universitar de istorie a religiilor. În această perioadă, reputaţia sa devine uriaşă, el primind încă o recunoaştere ce i-a bucurat ultimii ani – la Universitatea din Chicago, Divinity School, se înfiinţase o catedră de Istoria Religiilor, care îi purta numele.
În vacanţe, cei doi se întorc în Europa, la Paris, unde petrec timp cu prietenii lor dragi, Emil Cioran şi Eugen Ionescu, dar şi în Olanda, unde îl vizitează pe nepotul Sorin Alexandrescu. Aceasta este perioada în care „numele Mircea Eliade explodează în toată lumea“, aşa cum spune antropologul Andrei Oişteanu, și poate că nu întâmplător se suprapune peste mişcarea hippy din America.
Savantul roman, erudit în istoria comparată a religiilor, era slăvit de unii dintre cei mai importanți oamenii ai lumii. În timpul în care cărțile lui Mircea Eliade deveneau succese de nivel mondial, iar el suferea din cauza dorului de România, pentru regimul comunist, marele scriitor era un “dușman al poporului”, catalogat drept legionar care conspira împotriva noii orânduiri.
Eliade nu avea televizor în casă
Întrebat fiind cum trăia Eliade, Stelian Pleșoiu, cel care avea grijă de casa scriitorului, povestea:
“El trăia într-o simplitate covârșitoare. Maestrul ducea o viață lipsită de complicații: nu conducea mașina, nu avea televizor, nu poseda cunoștințe tehnice de nici un fel, nu-l interesa cine-i publică lucrările sau nu. Pur și simplu era profesor titular la The University of Chicago, avea un salariu de 2.500 de dolari pe luna și, probabil, mai primea ceva bani, prin poștă, nu sub formă de cecuri, de care habar nu avea. Seara, prefera lecturile la lumina lămpii, frecventa ceaiurile literare, mânca la clubul universității, deci nu avea o viață foarte specială. Îi plăceau foarte mult mâncărurile românești pe care le avea tot timpul în casă se găseam întodeauna o măicuță care îi gătea sarmale, ciorbe …”
Ultimele exerciții de admirație
În anul 1986, biroul lui Mircea Eliade, cu tot cu manuscrise, corespondenţe şi lucrări, este distrus într-un incendiu. Accidentul se întâmplă nu cu scurt timp înainte ca scriitorul să facă un atac cerebral, care-l pironește la pat. Ioan Petru Culianu, discipolul preferat al scriitorului, descrie momentul ultimei lecturi a lui Mircea Eliade.
„Christinel mă ia deoparte şi îmi povesteşte că luni, în jurul orei şase, Mircea Eliade i-a cerut cartea lui Emil Cioran „Exercices d’admiration“ şi s-a aşezat în fotoliul său preferat de catifea verzuie ca să citească. Zece minute mai târziu, stătea în fotoliu zâmbind nemişcat, cu cartea deschisă în braţe. Crezând că e vorba de o glumă, Christinel l-a chemat o dată, de două ori, fără răspuns“, povesteşte Culianu în revista culturală românească din Paris „Limite“.
În cartea lui Cioran, ultima carte din mâna lui Eliade, există un eseu dedicat lui Eliade, în care acesta este descris ca un spirit „religios fără religie”, prea interesat de toate religiile pentru ca să creadă, cu adevărat, în vreuna.
La spital, în comă, Eliade are vizite din oră-n oră
Mircea Eliade, care suferea de un cancer ascuns în curs de generalizare, a stat în comă ultimele zile de viață.
„Încă din momentul internării lui Eliade, vestea s-a răspândit cu viteza luminii în lumea academică din Statele Unite şi în afara ei. Este explicabil deoarece la fiecare oră din momentul internării şi până la decesul acestuia, s-au perindat la uşa salonului sute de persoane. Începând cu Dr. Levi (fost preşedinte al Universităţii de Chicago şi fost ministru de Justiţie în perioada Jimmy Carter), puteai să recunoşti elita academică a Americii. Printre alţii, s-au recunoscut a fi Andre Lacock, B. Raynold, Paul Ricoeur, Wendy Doniger (fostă O’Flaherty), Martin Marty, Charles Percy, Mac Linscott Ricketts (traducatorul în română al lui Eliade), Hanna Grey (preşedintele în funcţiune al Uof C, recomandată în această înaltă poziţie de Mircea Eliade), I.P.Culianu, Alexandra Loga, Alexandra Bellow (fostă Bagdasar), Saul Bellow (laureat Nobel pentru literatură), doctorul Cohen, medicul familiei Eliade. Este de admirat remarcabila dăruire a reverendului Charles Brown (rectorul capelei Rockefeller) care a fost prezent până-n ultimele clipe de viaţă ale lui marelui scriitor, cu rugăciuni în fiecare zi şi cuvinte de îmbărbătare”, spune Stelian Pleşoiu, apropiatul familiei Eliade.
Sursa imaginii: Institutul Cultural Român Londra
