Cu o vechime de aproximativ 400 de ani (sec. XVII), de o frumusețe deosebită, pisania bisericii din Măxineni (județul Brăila) atestă lucrarea domnitorului Țării Românești:
„Acesta sfanta si dumnezeiasca besereca ci iaste hramul a nasterii lu sti Ioana Crastitel facutu-o-am eu, robul lui Dumnezeu, Io Mateiu Basaraba voevod i gospojda Ilina. Mergandu dumniia mea la oaste am tabaratu prea malul Siretului. Ci am vazut dumniia mea cest loc bun si tare si era o besereca mica de nuiale si lipita cu lut. Dici, cu vrerea lui Dumnezeu si cu ajutorul Sfantului hram am facut acesta besereca de piatra sa fie dumnii mele pomeana. Si au fostu ispravnnicu cu multu ostenitoru si indemnatoru jupana Radulu vel capitan. Si au fostu dentaiu multu nevoitoru cu sfanta manastire egumen eromonah Chiril. Si al doile ispravnic Lupuu vist. Cu mila lui Dumnezeu crestinu Matei Basarab i gospodin vasul zemle Oglovlahiscoe grobu peceat.”
Piesa poate fi admirată în cadrul expoziției Lapidarium de la Muzeul Național de Istorie a României.
Lăcașul urma să ocupe un loc de seamă în apărarea țării, acesta aflându-se în imediata vecinătate cu raiaua Brăilei aflată sub ocupație otomană și în apropierea graniței dinspre Moldova lui Vasile Lupu. Rolul de apărare-de avanpost, explică deosebita grosime a zidurilor sale de aproape un metru și jumătate și a fundației de doi metri și jumătate. Deși domnitorul de atunci afirma că locul unde se construise sfânta mănăstire este “bun și tare”, presupunerea sa nu s-a arătat întru totul întemeiată, deoarece Siretul, care la acea vreme nu avea mal îndiguit, a surpat treptat terenul din apropierea locașului, determinând pe locuitorii vechiului sat să se mute. Sfințirea s-a produs pe 25 iunie 1651.
Datorită rolului ei semnificativ militar și politic, domnitorii Țării Românești au sprijinit permanent mănăstirea, înzestrarea ei materială atrăgînd însă dese prădăciuni din partea trupelor străine. In 1641-1646 Matei Basarab a înzestrat mănăstirea cu mai multe sute de pogoane de vie, iar in 1652 îi donează moșia din Muscureni. Merită menționat și sprijinul domnitorilor Mihnea al III-lea Radu, Grigore Ghica, Gheorghe Duca, Șerban Cantacuzino, Ștefan Cantacuzino, dar și al domnilor fanarioți ai Țării Românești din secolul XVIII: Nicolae Alexandru Mavrocordat, Ioan Mavrocordat, Mihai Racoviță, Grigore II Ghica, Constantin Nicolae Mavrocordat.
Cea mai mare atenție îi acordă ulterior Constantin Brâncoveanu[8], care începand din 1708 întarește drepturile anuale ale mănastirii asupra tuturor averilor funciare. Tot în același an acesta intervine pe lângă domnul Moldovei, Mihai Racoviță să dea voie egumenului să taie cotul Siretului pentru a nu lăsa „acea sfântă mănăstire să se prăpădească fiind cu multă cheltuială” .
Din păcate, după retragerea din noiembrie-decembrie 1916, Armata Română a consolidat frontul pe linia Siretului și în regiunea mănăstirii s-au purtat lupte aprige. Fiindcă turlele bisericii erau folosite de inamici ca post de observație al concentrărilor militare românești de lângă Siret, zidurile groase ale acesteia s-au prăbușit la 17 februarie 1917, lovite de obuzele tunurilor Armatei Române și de explozia depozitului de muniții aruncat în aer de armatele rusești.
Sursa: Muzeul Național de Istorie a României
