Titu Liviu Maiorescu (născut 15 februarie 1840, Craiova – decedat 18 iunie 1917, Bucureşti) a fost o personalitate reprezentativă a culturii române, având multiple calități – profesor, om politic, critic literar, eseist, scriitor, estetician/grafician, filosof, jurist, membru fondator al Academiei Române.
Maiorescu, autorul „formelor fără fond” a fost cel ce a fondat Societatea Literară Junimea. El i-a promovat în publicația „Convorbiri literare” pe marii clasici ai literaturii române, de la înălțimea statutului său de primul mare critic literar, creator de şcoală şi arbitru director în cultura românească. Maiorescu și-a adus contribuția și în politică, unde s-a remarcat deținând funcţia de ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice. Cariera sa politică mai cuprinde funcția de prim-ministru şi ministru de Externe, poziții din care a negociat Pacea de la Bucureşti, în urma celui de-Al Doilea Război Balcanic, moment decisive în care România a primit sudul Dobrogei.
Descendent de ţărani din Bucerdea
În contrast cu ceilalţi politicieni de primă linie ai generaţiei sale, Titu Maiorescu provenea dintr-o familie de ţărani, din comuna Bucerdea (lângă Blaj). Ioan, tatăl său, era fiu de ţăran transilvănean, al cărui nume era Trifu, dar el își schimbase numele în Maiorescu, cu intenția de a marca faptul că se înrudea cu Petru Maior. Ioan Maioescu a fost profesor de istorie și director al Şcolii Centrale din Craiova, agent diplomatic în guvernul Ţării Româneşti. Maria Popasu, mama sa, era sora cărturarului episcop al Caransebeşului.
Cînd a încheiat studiile gimnaziale, la Craiova şi Braşov, junele Titu este trimis să studieze la Academia Theresiană din Viena, în iulie 1858 absolvind cursurile liceale ca şef de promoţie. Pasul următor este să se înscrie la Universitatea din Giessen unde, în anul 1859, primește titlul de doctor în filosofie distins cu „magna cum laudae”. Instruirea sa nu se încheie aici, Maiorescu continuându-și studiile universitare la Universitatea Sorbona (Paris), unde își ia licenţa în litere, filosofie şi drept.
Pedagogie. Fondarea Junimii
Era anul 1862, când Maiorescu se întoarce în ţară şi e numit procuror la Tribunalul Ilfov. Tot în 1862, el se stabilește la Iaşi, unde devine directorul Liceului Naţional, apoi profesor de istorie universală, filosofie şi logică și totodată rector al Universităţii ieşene, dar şi director la Şcoala normală „Vasile Lupu”, unde predă pedagogia, gramatica română și psihologia. Maiorescu avea și calitatea de inspector şcolar, funcție din care iniţiază, în premieră în România, practica pedagogică a elevilor, printre care se numără şi Ion Creangă.
Concomitent cu activitatea pedagogică, Maiorescu pune bazele Societăţii literare Junimea (1863), avându-i alături pe Petre P. Carp, Iacob Negruzzi, Vasile Pogor şi Theodor Rosetti. În același timp, el se ocupă și de editarea revistei „Convorbiri literare”.
Maiorescu şi colegii săi simbolizau o nouă generaţie, junimistă, care avea o nouă concepţie în privința vieţii sociale şi culturale din România acelei perioade.
Titu Maiorescu este autorul teoriei junimiste şi conservatoare a „formelor fără fond”, teorie care condamnă introducerea unor instituţii preluate după modele occidentale, care nu dețineau un fond consistent și adecvat în mentalitatea şi nivelul cultural al poporului român. Maiorescu s-a remarcat ferm ca o personalitate exponenţială a culturii române, el remarcându-se ca membru fondator al Academiei Române.
Cariera politică
Unul dintre momentele decisive a fost cel în care junimiştii au acceptat propunerea lui Ghe. Costaforu şi au intrat în Adunarea Deputaţilor, predominant conservatoare, oferind sprijin guvernului Lascăr Catargiu. Junimiştii şi conservatorii erau două grupări care aveau ideologii politice foarte asemănătoare, și unii și alții declarând că modernizarea României se face „de sus în jos şi nu de jos în sus”, iar măsurile reformatoare iniţiate de forța liberal fiind catalogate ca fiind „forme fără fond”, pe un fundal în care, în România, neexistând cu adevărat o clasă de mijloc în straturile sociale.
Acesta este momentul în care Maiorescu îşi începe cariera politică, el fiind ales deputat în anul 1871, pe listele grupării conservatoare. În scurt tip a dovedit coerență politică, implicare și mai ales vocație, astfel că e numit ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice în mai multe cabinete conservatoare. Din această calitate, Maiorescu va elabora un proiect de lege pentru reorganizarea învăţământului rural, va dispune introducerea limbii române ca obiect de învăţământ în licee şi se va ocupa de organizarea învăţământului superior politehnic. În anul 1877, el se stabileşte definitiv la Bucureşti, unde participă la redactarea oficiosului conservator „Timpul” şi predă la Facultatea de Litere şi Filosofie, în intervalul anilor 1892 – 1897 fiind numit rector al Universităţii Bucureşti.
În 1880, Maiorescu este unul dintre cei care semnează programul şi statutul Partidului Conservator, împreună cu alţi 88 de oameni politici din aceeaşi familie politică, iar în luna martie este ales în Comitetul Central al partidului. Fără să renunțe la activitatea didactică şi culturală, Maiorescu a făcut parte din toate cabinetele de concentrare junimisto-conservatoare, deținând, de trei ori fotoliul ministrului Cultelor şi Instrucţiunii Publice.
La apus
În 3 aprilie 1907, are loc fuziunea conservatorilor cu junimiştii, iar Titu Maiorescu a devenit unul dintre liderii Partidului Conservator, iar în 28 martie 1912 el a preluat preşedinţia Consiliului de Miniştri Din poziția de prim-ministru a prezidat, în iulie 1913, Pacea de la Bucureşti, privind armistiţiul cu Bulgaria în Al Doilea Război Balcanic. În urma semnării acestui tratat, România a primit Cadrilaterul.
La data de 14 noiembrie 1913 este ales președinte al Comitetului Executiv al Partidului Conservator, funcţie pe care o va ocupa numai până la data de 28 februarie 1914, când îşi prezintă demisia din fruntea partidului, din motive personale. Maiorescu s-a retras din viața politică, pronunţându-se în continuare pentru o politică de neutralitate a ţării noastre faţă de conflictul mondial.
Titu Maiorescu s-a stins din viaţă în ziua de 18 iunie 1917, având vârsta de 77 de ani.
